Se spune că stările sufleteşti ne sunt induse, printre altele, de culorile care ne înconjoară, în special când se face referire la pereţii camerelor. Înclin să cred că este adevărat, şi vă voi spune imediat de ce.

În vara anului trecut ne-am luat zece zile de concediu să renovăm apartamentul. Mi-am făcut o listă interminabilă cu tot ce credeam că trebuie cumpărat (lac pentru parchet, lavabil, vopsea…) sau reparat prin casă(glaful geamului de la sufragerie, o priză care se tot legăna, un dulap căruia îi căzuse uşa…). Soţul meu şi-a pus mâinile în cap şi mi-a spus să mai cer 20 de zile de concediu , să avem timp pentru planurile făcute de mine.

Ne-am ciondănit o zi întreagă din cauza culorilor cu care să mânjim zugrăvim pereţii. Suntem trei oameni în casă, avem doar două camere şi gusturi diferite.

La dormitor am înregistrat un mare succes după îndelungi negocieri, drept urmare pereţii şi tavanul au culoarea cojii de portocală, pentru că mă săturasem de culorile pale, ca de spital.

Dar am creat un precedent, ceea ce a dus la o hotărâre bulversantă (pentru mine) în privinţa sufrageriei. Nu am mai avut nici un cuvânt de spus, aşa că soţul şi copilul meu au amestecat sticluţe de colorant până au scos tavanul aşa

şi pereţii cam aşa.

M-am supărat pe moment (a durat două săptămâni momentul), dar obişnuinţa e mai puternică decât raţiunea, dovadă faptul că acum sunt convinsă că au avut o idee strălucită cand s-au decis sa puna pe pereti culori deosebite, intr-un amestec unic. :-P

Avem tot timpul o stare de bine când suntem acasă, ne distrăm mai mult, râdem din orice, trecem mai uşor peste probleme.

Mai este cineva pe aici care sfidează legile nescrise ale zugrăvitului?