Are un ochi albastru ca cerul senin și un ochi căprui ca al unei fete cu inima mare. Este alb tot, fără nici o pată de altă culoare și atât de prietenos, încât mi-a sărit în brațe de cum m-a văzut prima dată. Voi să îmi apreciați sinceritatea și curajul de a povesti o asemenea aventură și să nu râdeți de pățania mea. M-a îmbrățișat cu labele din față și s-a lipit drăgăstos de mine, de parcă ne-am fi cunoscut de o viață. Fusesem avertizată că este un câine blând, în ciuda staturii impresionante pe care o are. Nu aveam nimic să îi ofer, în afară de mângâieri și vorbe pline de căldură, pe care nu speram să le înțeleagă, ci doar să le perceapă ca venind de la o ființă bună.

Convinsă că l-am dat gata cu sufletul meu mare, pe care se spune că îl simt imediat câinii, am intrat în sufragerie și am discutat cu gazdele. Dulăul… la picioarele mele. Din când în când se ridica și mă îmbrătișa cu labele din față, într-un gest aproape pasional, care începuse să mă enerveze. La un moment dat, stăpâna casei se ridică, încearcă să alunge câinele, dar se vede la rândul ei îmbrățișată drăgăstos. Aduce un spray oarecare din baie și se preface că vrea să îl folosească. Dulăul părăsește imediat încăperea, cu capul în jos și coada între picioare.

Nu înțelegeam mai nimic din ciudata scenă la care asistasem, dar acum știam sigur că nu mi s-a părut, că acel câine chiar a dat din fund lipit de genunchiul meu, în timp ce cu labele din față mă ținea strâns de coapsă. Oare făcuse o pasiune pentru frumoasele mele picioare sau avea obiceiuri nu tocmai ortodoxe? Așa am aflat povestea unui câine trist și vesel în același timp. Trist, pentru că niciodată în cei aproape zece ani de viață nu cunoscuse o cățea, nu simțise fericirea de a îmbrățișa o femelă din neamul lui, trist pentru că stăpânilor le plăcea să se parfumeze mult, iar el se speria de jetul parfumului.

În același timp, era și fericit, pentru că avea toată casa la dispoziție, nu i se impunea nimic și era cel mai răsfățat odor din câți am văzut vreodată. Existau câteva reguli în acea casă. Dacă le respectai, rămâneai prieten pe viață cu acel exemplar canin alb, de o frumusețe rară. Tot ceea ce cădea pe jos era al lui, așa că nu trebuia să faci gresșeala de a ridica bricheta sau pruna căzută pe gresie atâta timp cât era prin preajmă. Riscai să pleci mușcat dacă nu respectai această regulă. Îl puteai mângâia, te puteai juca cu el după pofta inimii, dar întotdeauna cu sprayul la îndemână, pentru cazul în care i se scula vreo idee.

Ultima regulă era legată de hrana pe care o adora. Știa când se apropia de ușă curierul care îi aducea sacul cu hrană uscată, comandată prin sistemul de livrare rapida. Regula era să stai cât mai departe de acea ușă, pentru ca stăpânul să poată lua sacul fără ca dulăului să i se pară că cineva îi fură mâncarea. Dacă respectai și această regulă, erai oricând bine venit în acea casă, erai prieten cu toți locatarii și te puteai lauda că te-ai jucat cu un superb exemplar canin.