Oare unde merg, când mor, visele de muritor?

Oare unde merg, când mor, visele de muritor?

Gheaţă. Adunată ciorchine pe marginea unei frunze longevive ce stârneşte invidia suratelor de mult căzute pe pământul insensibil. E vremea ei şi vrea să profite. Curând va veni primăvara şi amintirea i se va prelinge, schimbându-se într-un neîntrerupt şuvoi de apă impură, curgând fără pic de graţie pe asfalt. Soarele o va pipăi cu neruşinare, îşi va întinde razele pe trupul ei, o va contorsiona, o va sili să se ridice încet spre el. Abur fin ce-a fost odată gheaţă se va urca la cer şi făţarnic va îmbrătişa dreapta tatălui-soare. În urma sa va rămâne poate un ghiocel crescut din lacrima topită.

Gheaţă. Adunată ghem pe o vertebră măcinată de vreme şi de temeri. Zvâcneşte în răstimpuri, când îndoielile frământă gânduri şi transformă nopţile în zile. E-o frică surdă, apăsând puternic în suflet chinuit, e-o nelinişte crudă, hrănindu-se din chiar închipuirile bolnăvicioase. E drama ce încă nu s-a consumat, e drama ce poate nu se va juca nicicând, e drama animalului hăituit, a frunzei călcate de picioare grăbite, a bătrânului gârbov rămas cu gândurile nerostite.

Gheaţă. Adunată cub pe o felie de pământ, undeva pe o planetă albastră. Păstrează în ea amintiri de nepreţuit ale unei vieţi demult apuse. O călimară cu cerneala împrăştiată pe lemn putred, o floare presată într-un caiet cu vechi notiţe, poza unui animal de companie mult iubit, ochelarii de vedere cu lentila dreaptă crăpată, prima scrisoare de dragoste, azi îngălbenită de vreme şi-un pumn de vise neîmplinite. Oamenii se adună lângă bucata de gheaţă ca la un muzeu în aer liber şi se întreabă:

“Oare unde merg, când mor,

Visele de muritor?”

Oare unde merg, când mor, visele de muritor? Aceste fragmente de realitate, acele freamătări ale sufletului, își găsesc o destinație ascunsă în culisele universului. În clipele dincolo de trecerea dincolo, ele devin undele subtile ale existenței, călătorind pe aripi invizibile ale eternității.

Sufletul, purtătorul viselor și al amintirilor, își croiește drum prin tărâmuri neumblate de trup. Se desprinde de rădăcinile terestre, căutând sensuri ascunse și lumini necunoscute. În călătoria sa, se ciocnește de umbrele trecutului și de strălucirile unei posibile viitor. În lumea dincolo de viață, visele se metamorfozează în povești nemuritoare, cu pagini scrise în esența eternității.

Oare unde se ascund acele râuri de gânduri, pășind dincolo de hotarele timpului? Ele devin parte a unui ocean infinit, în care fiecare vis se topește într-o picătură de conștiință universală. În acel spațiu fără margini, visele devin compusele unei simfonii cosmice, unde fiecare notă reprezintă o experiență trăită, iar fiecare armonie spune povestea unei vieți.

Ceea ce pentru muritori poate părea trecător și efemer devine, în lumea de dincolo, materializarea unei existențe subtile. Visele se transformă în lumini strălucitoare, încrustate în țesătura cosmică a ființei. Ele devin stele ce veghează asupra celor care încă pășesc pe pământ, oferindu-le o rază de încurajare în întunericul necunoscut al destinului.

În această călătorie fără sfârșit, visele nu dispar, ci se regenerează într-o formă nematerială, sub forma amintirilor care pulsează în univers. Ele devin forța invizibilă care leagă toate lucrurile, într-un dans etern al energiei și al conștiinței. Astfel, moartea devine doar o trecere către o altă formă de existență, iar visele devin eternitatea în care sufletul își găsește adevărata sa casă.