Oare nu mă voi învăța minte niciodată?

Reușesc tot mai des să îmi dau singură de lucru, să îmi aglomerez programul și viața până în punctul în care nu mă mai odihnesc suficient, nu mă mai bucur de viață așa cum ar fi normal. Și, ca de obicei când mă apucă dragostea sau mila (sau și una, și alta în același timp) de câte o persoană, mai devreme sau mai târziu apare dezamăgirea. Iar am întins mâna unui om pe care trebuia, de fapt, să îl împing cât mai departe de mine. Noroc că proștii întotdeauna semnalizează și îți atrag atenția, parcă dorind să spună “uite-mă, în toată splendoarea mea de fraierică; crezi că merit să fiu ajutat sau a sosit clipa când trebuie să îmi spui, aproape verde în față, că sunt un guguștiuc flaușat?”.

Ce să faci când ești trist cu sau fără motiv? Ce să faci când ești deprimat? Ce să faci când ești nervos?

 

https://youtu.be/toc9EDzLCOU

 

Sigur că m-am enervat pe mine, pe bunătatea mea, pe naivitatea mea. Oare nu mă voi învăța minte niciodată? Până când am să mai cred în oameni care îmi arată zilnic cât de murdari sufletește sunt? De ce mereu îmi imaginez că eu sunt specială, că mie nu îmi vor face aceleași lucruri urâte pe care le-au făcut altora?

A fost o perioadă de câteva luni în care am pierdut timp prețios din viața mea pentru a sprijini o persoană care s-a dovedit a fi doar un copil răzgâiat și prea repede crescut. O ființă imatură, incapabilă să își asume răspunderea propriilor fapte. Un adult cu minte de copil, cu răutatea specifică și ușor de recunoscut a copiilor care au fost excesiv răsfățați și lăudați. Nu îmi pare rău că am pierdut tot acest timp și că am consumat atât de multă energie încercând să ajut. Regret că omul nu a fost capabil să aprecieze și să respecte tot efortul meu, toată deschiderea mea, toată susținerea pe care i-am oferit-o.

Mi-am pus obrazul în joc pentru această persoană. Am apelat la oameni, făcându-mi obligații. Și toate astea pentru ce? Doar ca să mă trezesc într-o zi că viața îmi dă o palmă grea și meritată. Da, viața m-a lovit iar cu o palmă pe care scria, cu litere uriașe: prostul nu e prost destul până nu e și fudul. Să mă iertați voi, cei pe care v-am rugat să sprijiniți această ființă, căci am crezut că toată lumea răspunde la bunătate cu bunătate, la respect cu respect, la omenie cu omenie.

Am greșit. Proștii aroganți consideră că merită toate astea. Dacă le spui că au greșit și că nu ar trebui să repete greșeala, te scuipă, își iau jucăriile și fug în camera lor, trântind cu putere ușa. Marș, mă!!!

Poză fără legătură aparentă cu cele de mai sus. Totuși, s-ar putea ca o plimbare în natură, departe de proștii aroganți, să te ajute să te calmezi când ești nervos.

 

 

Mi-e viața plină de iubire și senin. De ce oare mă apuc singură să o complic?