Noiembrie. Una dintre lunile în care nu se întâmplă nimic memorabil. O lună indecisă, pe care nu mă pot baza niciodată. Astăzi este destul de cald, ies la plimbare într-o jachetă subţirică, mă bucur de coloritul naturii, de razele călduţe ale soarelui,  iar mâine deschid ochii şi văd gheaţă pe crengile copacilor, văd florile amorţite în grădini, din cauza gerului sosit noaptea, pe furiş, simt vântul rece pe obraji.

Şi deodată, din noianul de gânduri matinale, rătăcite şi puţin neclare, apare figura ei, a tovarăşei învăţătoare, a celei care mi-a fost îndrumător timp de trei ani. Când eram clasa a IV-a s-a transferat la şcoala 29, astăzi “George Emil Palade”, iar noi ne-am simţit trădaţi, abandonaţi, ai nimănui.

Era o femeie frumoasă, suplă şi elegantă, cu voce caldă, cu părul scurt, puţin ondulat, cu ochi care trădau inteligenţa. Mi-o amintesc purtând un pulover gros de mohair, de un verde deschis, cu guler mare, răsfrânt, prins pe piept cu o broşă. Era frig afară, era un noiembrie ceţos şi umed, cu cer întunecat, apăsător.

Becurile din clasă, protejate de globuri mari, rotunde, albe, stăteau aprinse în permanenţă. Purtam uniforma clasică (cămăşuţă în carouri, cu guleraş alb, bentiţa tot albă şi şorţuleţul albastru) şi etalam mândră cravata roşie de pionier, primită în clasa a II-a la Mausoleul de la Mărăşeşti. Cu degetele murdare de cerneala scursă din stilou, mă ştergeam la ochi, încercând să îmi usuc lacrimile care curgeau şiroaie.

Stăteam în bancă, alături de colegul care mă lovise, în încercarea lui de a mă dezvăţa să scriu cu mâna stângă. Pe catedră tronau, într-o vază de sticlă transparentă, câteva tufănele aduse de o colegă. Tovarăşa învăţătoare s-a apropiat de banca noastră, l-a certat pe Cătălin, explicându-i că educaţia nu se face cu bătaie, apoi m-a strâns în braţe, încercând să îmi oprească plânsul.

Şi-a lipit buzele de obrazul meu murdar de lacrimi amestecate cu cerneală şi i-am simţit parfumul cald, de femeie tânără şi încrezătoare, parfum pe care astăzi nu ştiu cu ce să îl asociez. Să fi fost lavandă?  Sau poate iasomie? Să fi mirosit a vânt rece de toamnă târzie? Ori chiar a tufănele? Oare aşa miroase luna noiembrie? Mie mi-a mirosit a dragoste, a blândeţe, a grijă aproape maternă. Mi-a zâmbit cu căldură, i-am văzut ochii blajini şi m-am potolit imediat. O aveam lângă mine, mă puteam baza oricând pe dumneaei, pe tovarăşa învăţatoare Feher.