Noiembrie. Una dintre lunile în care nu se întâmplă nimic memorabil. O lună indecisă, pe care nu mă pot baza niciodată. Astăzi este destul de cald, ies la plimbare într-o jachetă subţirică, mă bucur de coloritul naturii, de razele călduţe ale soarelui, iar mâine deschid ochii şi văd gheaţă pe crengile copacilor, văd florile amorţite în grădini, din cauza gerului sosit noaptea, pe furiş, simt vântul rece pe obraji.
Şi deodată, din noianul de gânduri matinale, rătăcite şi puţin neclare, apare figura ei, a tovarăşei învăţătoare, a celei care mi-a fost îndrumător timp de trei ani. Când eram clasa a IV-a s-a transferat la şcoala 29, astăzi “George Emil Palade”, iar noi ne-am simţit trădaţi, abandonaţi, ai nimănui.
Era o femeie frumoasă, suplă şi elegantă, cu voce caldă, cu părul scurt, puţin ondulat, cu ochi care trădau inteligenţa. Mi-o amintesc purtând un pulover gros de mohair, de un verde deschis, cu guler mare, răsfrânt, prins pe piept cu o broşă. Era frig afară, era un noiembrie ceţos şi umed, cu cer întunecat, apăsător.
Becurile din clasă, protejate de globuri mari, rotunde, albe, stăteau aprinse în permanenţă. Purtam uniforma clasică (cămăşuţă în carouri, cu guleraş alb, bentiţa tot albă şi şorţuleţul albastru) şi etalam mândră cravata roşie de pionier, primită în clasa a II-a la Mausoleul de la Mărăşeşti. Cu degetele murdare de cerneala scursă din stilou, mă ştergeam la ochi, încercând să îmi usuc lacrimile care curgeau şiroaie.
Stăteam în bancă, alături de colegul care mă lovise, în încercarea lui de a mă dezvăţa să scriu cu mâna stângă. Pe catedră tronau, într-o vază de sticlă transparentă, câteva tufănele aduse de o colegă. Tovarăşa învăţătoare s-a apropiat de banca noastră, l-a certat pe Cătălin, explicându-i că educaţia nu se face cu bătaie, apoi m-a strâns în braţe, încercând să îmi oprească plânsul.
Şi-a lipit buzele de obrazul meu murdar de lacrimi amestecate cu cerneală şi i-am simţit parfumul cald, de femeie tânără şi încrezătoare, parfum pe care astăzi nu ştiu cu ce să îl asociez. Să fi fost lavandă? Sau poate iasomie? Să fi mirosit a vânt rece de toamnă târzie? Ori chiar a tufănele? Oare aşa miroase luna noiembrie? Mie mi-a mirosit a dragoste, a blândeţe, a grijă aproape maternă. Mi-a zâmbit cu căldură, i-am văzut ochii blajini şi m-am potolit imediat. O aveam lângă mine, mă puteam baza oricând pe dumneaei, pe tovarăşa învăţatoare Feher.
Superb… Pentru mine luna noiembrie inseamna sarbatoare.. Sfantul Andrei o sarbatoreste pe sora si nepotelul meu… e sarbatoare in familie..
Miroase a prajituri de casa proaspat scoase din cuptor… :)
Luna noiembrie miroase foarte frumos!!!
Gutuile şi merele, murăturile aduc multe miresme.
Şi nu in ultimul rând ziua mea de naştere :)
Fiecare amintire parfumată din copilărie mă umple de o imensă duioșie. Plânsul tău era sincer, sufereai, te simțeai trădată, dar oare putem noi să știm de ce pleacă oamenii, de ce schimbă?! Au motive, nimeni nu pleacă de prea bine…Te iubea mult, ai fost norocoasă. Și eu am avut o învățătoare în vârstă, masivă, nu se prea parfuma…dar atât de dragă mi-a fost!
Cald, atât de cald e parfumul indecisei luni a lui Brumar, găsit aici, la tine… atât de drag amintirilor!
Minunat scris, ca de obicei. O zi cu parfum de amintire! :)
Miroasea frumos de tot acel noiembrie al tău…când suntem mici totul miroase frumos…acum pe lângă murături și prăjituri miroase a facturi la gaz și a dor de vară. Dor extrem chiar.
of, pt mine miroase a iarna luuuunga…
Daca ai “norocul” sa te captusesti cu un guturai de sezon, nu mai miroase a nimic!
Tovarasa invatatoare s-ar simti mandra sa stie ca un elev si-o aminteste astfel,dupa atatia ani,si i-ar bucura inima. Uite ca noiembrie are si el ceva al lui,nu de doar de trecere,cum am crezut pâna acum ;)
m-a emotionat copilul sensibil care erai pentru ca, parca ma revad pe mine…
am simtit citind parfumul cald al blandetii d-nei invatatoare dar si al micutei care erai tu la vremeea aceea…
fermecatoare povetea ta parfumata vienela,fermecatoare!
Foarte frumoasa descriere, amintiri cu parfum de copilarie.
Si mie mi se intampla sa asociez unele izuri care mi-aduc aminte de anumite momente din viata.
Si eu am purtat uniforma, imi aduc aminte de globurile mari de sticla, pe post de lampadar, si tot asa imi aduc aminte de persoane dragi
O duminica placuta
Cred ca invatatoarea ta e un om deosebit, imi amintesc cu drag de invatatoarea mea(plecata dintre noi).Avea si ea un parfum unic, as putea spune, un parfum de liliac.
Iti doresc o duminica parfumata!e o zi frumoasa si la voi, e o zi insorita, poate ca duminica viitoare va fi la fel, mi-ar placea. :)
Esti o adevarata “enciclopedie” de amintiri! :)
Cat de mandra ar putea fi învatatoarea ta sa stie ca o porti înca în amintiri!
O duminica frumoasa draga Vienela!
Ahh, minunata poveste ! Pentru mine noiembrie si decembrie au miros de Chanson D’eau pentru ca acel parfum m-a insotit in adolescenta si e ca un obicei asa ca in fiecare an in aceste doua luni sa-mi cumpar acest parfum si sa-l pun pe esarfe. Ma duce intru-un loc frumos plin de amintiri! Inca o data, minunata poveste!
Imi place tare mult partea descriptiva din postarea ta… :) Asa e, noiembrie e indecis si urat. Tare urat.
Imi place cum zici, vant rece de o toamna tarzie. Imi place toamna, mai ales cand sunt intr-un parc.
Aromată poveste, cu amintiri duioase…
O săptămână plină de tandrețe!
imaginea dasclilor inimosi ne urmareste viata întreaga…
Frumoasa descriere a parfumului toamnei, asociat cu scola si Tovarasa :) draguta amintire!
o seara parfumata si cât se poate de vesela, pentru un noiembrie rece si indecis ;)
Dupa cate am patit cu dascalii din Bucuresti, este un caz caz rar, special; cred ca depinde si de invatacel…
Un parfum inconfundabil! Desi indecisa luna noiembrie scoate la iveala parfumuri rare, de nepretuit!
O saptamana minunata! :-)
De ce nu? Noiembrie poate mirosi si astfel. A dragoste fata de meseria de dascal si a lacrima trista transformata in amintire tandra.
Sa stii ca am si eu o problema cu noiembrie …nu prea are ce sa-mi placa la ea. Poate doar ca-i plina de crizanteme. Ele imi plac.
Mai scrii cu stanga? Mie-mi plac stangacii :)
Foarte frumoasa povestea! Stii ca saptamana asta mi-am amintit si eu de invatatoarea mea…tot o invatatoare minunata, un om adevarat.
Cunoscut doua Feher, niciuna invatatoare :) Noiembrie a inceput deja sa miroasa a gheatza pe crengi, din pacate
:)) credeam că numai eu am mirosuri d-astea !
Invatatoarea… Ce amintiri placute ai despre ea… E frumos, esti o fericita, indraznesc sa afirm. Invatatoarea mea, poate ca ne-a iubit, dar note oferea mai mult “dupa interese”.
Pionier nu am vrut sa fiu! Am plans, am refuzat cravata… Mi-au spus ca trebuie sa incav nu-mai-stiu-ce, ca altfel nu voi fi pionier… Nu am invata dar tot am fost pionier… :) :)
Povestea ta e plina de duiosie! Mi-ar placea sa pot spune despre invatatoare cuvinte frumoase, dar spun – acum – numai de bine!
Aceasta poveste scrisa atat de frumos si de simplu si de firesc imi aminteste mirosurile clasei: a mere, a petrosin, a coperti din plastic, a creta… Si imi aminteste ca in prima zi de scoala am plans: pentru ca nu am vrut la scoala, si am plans si in ultima zi de scoala (clasa a 12-a) pentru ca am scapat de scoala!
Cu toate acestea, am amintiri minunate, care azi au fost “trezite” si de aceasta poveste.
Viata fericita!
Frumoase amintiri. Invatatoare cum ai avut tu, mai rar. As fi vrut sa simt si eu acea caldura a profesoarei, acea a-2a mama, asa cum se zice peste tot!