Skip to main content

Oameni în palma cărora mi-am pus sufletul

Mi-ar fi foarte greu să mă autocaracterizez, dacă mi s-ar cere vreodată acest lucru. Noroc că nu sunt destul de importantă. Totuși, pot spune multe despre mine doar dezgropând amintiri ce stau la pândă după ușă, gata să iasă la iveală când mă aștept mai puțin. În această dimineață, de exemplu, un simplu like primit de la o cunoștință din viața reală m-a dus cu gândul la prietenii comuni pe care ai avem/aveam și la felul în care viața mă obligă să mă schimb clipă de clipă, transformându-mă din omul sociabil, mereu cu zâmbetul pe buze, într-o ființă acră, o ființă care nu mai are încredere în semenii săi și care nu își poate număra toate rănile căpătate în timp.

Mă gândesc la oameni în palma cărora mi-am pus sufletul, oameni în care am crezut orbește și pentru care aș fi făcut orice pentru că îi respectam și îi iubeam. Nu le-am spus asta niciodată, dar ei trebuie să fi știut din felul în care mă purtam cu ei, din bucuria care îmi înflorea pe chip când îi vedeam, din fiecare gest și fiecare cuvânt al meu. Ne vedeam rar, dar numai din cauză că viața ne purtase pe cărări nu neapărat diferite, ci mai degrabă depărtate una de alta. Eram convinsă că nimeni și nimic nu ar fi putut destrăma ceea ce era între noi.

A fost nevoie ca un drăcușor cu chip frumos și comportament nu tocmai pe placul meu să își bage coada pentru ca ochii mei să se deschidă larg – întâi a mirare, apoi a durere, ca într-un final să strălucească a înțelegere. Oamenii în palma cărora eu mi-am pus sufletul poate că nu erau tocmai ceea ce îmi imaginam eu că sunt. Poate că, prin firea mea ușor visătoare, le acordasem calități pe care de fapt nu le aveau. Sau poate că, pur și simplu, din varii motive, nu îi cunoșteam destul de bine.

Se spune că nu poți cunoaște cu adevărat un om până nu împarți o pâine amară cu el, până când nu umbli încălțat în bocancii lui, până când nu treci prin greutăți alături de el. Ori noi, eu și oamenii în palma cărora mi-am pus sufletul, ne-am întâlnit doar în zile fericite, am discutat mereu doar cu zâmbetul pe buze, am depănat amintiri adunate la chefuri, nicidecum în zile grele. Ce i-ar fi putut lega de mine atât de tare încât nimic să nu ne poată destrăma prietenia? Nici măcar nu m-au întrebat cum se văd lucrurile prin ochii mei, iar asta m-a durut poate mai tare decât orice altceva.

Cum le-aș fi putut dovedi, doar prin nimicurile adunate pe post de amintiri, că indiferent de ceea ce se întâmplă în afara relației dintre noi, sufletul meu continuă să plângă după ei, să îi învăluie în acea aură inconfundabilă pe care numai prietenia adevărată o poate forma? Și apoi, mă întreb tot eu, în noaptea geroasă de decembrie, când somnul mi-a fugit din dormitor alungat de un banal like pe facebook, ce să facă ei cu sufletul meu? Degeaba îl pun în palma cuiva. Sufletul nu e ceva palpabil, nu e ceva ce poate fi atârnat la geam pe post de ornament drăguț, potrivit pentru sărbătorile de iarnă sau pentru orice alt fel de sărbătoare.

Comments