O zi de tot norocul

Se spune că norocul și-l face omul cu mâna lui, însă uneori viața insistă să-i contrazică pe cei care cred în legătura dintre mână și noroc. La nevoie poate fi folosit și piciorul, vă garantez. Pe 1 mai, în cinstea unei sărbători care nu îmi spune mare lucru, dar care îmi dă motive să ies din casă și să mă bucur de natură, de oameni, de familie, am mers la țară, să facem un grătar.

După masă, în timp ce stăteam pe un scaun și mă uitam la Mihai cum juca șah cu tatăl său, m-a izbit un miros groaznic. L-au simțit și ceilalți. Nu știu cum, unde și când, dar călcasem într-un noroc uriaș. Noroc de om bine hrănit. Așa a început totul.

Mai târziu am ieșit pe coclauri, cu gândul de a vedea moșia familiei, pe care nu reușisem încă, în zece ani, să o vizitez. Nici alții nu călcaseră pe acolo în această perioadă. Vegetația crescuse sălbatic, nederanjată de mâna ori de piciorul omului. Dar, până să ajungem pe terenul ce aparține familiei, am străbătut un câmp. Cât vedeai cu ochii, pășune. O singură balegă stătea, stingheră, între ierburi și flori de păpădie. În ea a reușit nepoata să calce cu toată talpa, spre amuzamentul nostru. Noroc că în apropiere curgea o gârlă și s-a putut spăla.

Am vrut să mă bucur de sălbăticia locului și să înregistrez susurul apei, lucru aproape imposibil de realizat când ai pe urme o familie așa gălăgioasă ca a mea. Din patru filmări, una singură e bună. În toate celelalte se aud neamurile cum discută aprins despre un mare eveniment de familie: îl tăia pe nepot treaba mare. Micuțul striga că are nevoie de hârtie igienică, maică-sa dădea indicații de ocolire a zonei urât mirositoare, iar soțul meu o certa pe nepoată că stătea prea aproape și îl inhiba pe frate-su. Înregistrează, Vienela, înregistrează!

Să nu credeți că regret ceva. Norocul a venit în cel mai neașteptat mod: ne plimbam de-a lungul gârlei, admirând natura sălbatică, făcând fotografii și culegând floricele de câmp când, din senin, în liniștea de început de lume, un fâlfâit puternic de aripi ne-a făcut inimile să tresară. Spre marea noastră surprindere, din tufișurile de pe malul gârlei și-a luat zborul o rață sălbatică. O rață sălbatică la doar câțiva kilometri de civilizație! Ce poate fi mai frumos de atât?

Pe drumul de întoarcere, după un urcuș abrupt, nepotul, copil de șapte ani, se oprește în loc și spune, pe un ton foarte serios:

-Nu mai pot! Baterie descărcată!