Sunt cinci. Toate grăsuţe, cu ochi migdalaţi, cu o inegalabilă graţie în mişcări. Aşezate ca într-o lojă a teatrului, cu privirea aţintită spre balconul de unde eu îmi imaginam că ar trebui să apară un Romeo care să le cânte serenade, cele cinci stârnesc de fiecare dată admiraţia trecătorilor. Mă opresc lângă ele, ca Bruno să le salute în stilul său caracteristic. Lângă piciorul meu cade cu un zgomot scurt gâtul de pui aruncat de la balcon. Ridic privirea. Bătrânul zâmbeşte mândru şi vinovat deopotrivă. Îl salut.
Sceneta se repetă seară de seară. Eu îmi plimb câinele, el hrăneşte pisicile din faţa blocului. Între noi s-a format o legătură de neînţeles pentru alţii. În această seară îmi face semn să rămân pe loc. Îl aştept. Coboară treptele încet, abia respirând. În stânga ţine plăsuţa cu gunoi, în dreapta câteva gâturi de pui. Împarte cu grijă fiecărei pisici câte o bucată. Bruno se smuceşte în lesă, dornic să aibă şi el parte de atenţia bătrânului. Omul îşi deapănă şoptit povestea. Eu tac. Sunt prea impresionată pentru a rosti vreun cuvânt.
Mamei mele îi plăceau pisicile. Adunase cu zecile în casă. Mirosul lor era insuportabil. Mă întorceam de la şcoală şi simţeam că vărs dacă mănânc ceva. Nu puteam invita colegi sau fete la mine. Fire de păr, duhoare sufocantă şi vocea mamei alintându-si noii copii. Mă certam deseori cu ea. Ameninţam că fug de acasă. Îi reproşam că iubeşte mai mult nişte animale. Ea lăcrima pe furiş. Îşi lua o mâţă în braţe şi se încuia în dormitor. Aşa a şi murit, înconjurată de pisici, mulţi ani mai târziu, când eu eram deja însurat, la casa mea.
După ce proprii mei copii şi-au luat zborul spre lume, viaţa mi-a devenit deodată pustie. Petreceam mult timp în balcon, privind trecătorii. Un pui de pisică rătăcit prin faţa blocului mi-a amintit de mama. A fost clipa când m-am schimbat, de parcă cineva a tras cortina şi m-a lăsat să văd în sufletul fiinţei care mi-a dat viaţă. Am fugit în bucătărie, am luat o felie de parizer, am revenit în balcon şi am hrănit puiul de pisică, animalul nimănui. De atunci hrănesc pisicile zilnic. S-au învăţat să vină la mine. Mă aşteaptă cuminţi sub balcon…
Ne invatam lectiile potrivite sufletului nostru, fix la momentul perfect și nu în altul. Salut moșneguțul, pisicile, pe tine și Bruno!
Da, probabil asa se intampla, desi uneori avem impresia ca anumite lectii vin in momente nepotrivite. Te salutam si noi! Va salutam pe toti! :*
Eu copil fiind, locuind la bloc nu aveam voie cu animăluțe deci, când mergeam la bunici vara, din când în când adunam dintre boscheți câte un pisic. Îl ascundeam pe balcon într-o cutie de pantofi dar, r fi fost tare greu ă nu-l descopere. Mama leșina, ne certa, ne lăsa ă-l păstrăm peste noapte apoi ne trimitea să-l ducem înapoi la mămica lui.
Singurătate este grea. Și pentru copii și pentru adulți. Umplem uneori golul cu o pisică sau un câine.
Adunam si eu toate animalele care apareau pe la bloc si intotdeauna se lasa cu plans si cearta in casa. Invatasem sa le fac adaposturi in spatele blocului si sa fur mancare din frigider pentru a le hrani. :)
Si eu am o “prietena” felina careb ma ateapta la intrare sa ii aduc mancare.Ca semn de recunostinta ma insoteste in plimbarea pe care o fac cu cateii :) Ma lasa s-o mangai si daca ii spun :”Asteapta, vin iiimediat cu bobits” sta cuminte si cand ma vede ca cobor vine si se alinta in picioarele mele si abia apoi se pune sa manance….
Ce dragut! Pisicutele pe care le hranesc eu afarasunt sperioase si ma bucur ca e asa. Au mai multe sanse sa supravietuiasca…
Da, avem tendinţa de a fi mai atenţi şi afectuoşi cu animalele decât cu semenii. O fi bine, o fi rău, cine ştie? Eu am două pisici şi ţin tare mult la ele. Pisicile ştiu chestia asta, aşa că încearcă mereu câte un şantaj sentimental. Mă tot cheamă, până când, exasperat, mă duc la ele, să văd ce se întâmplă. Le e foame sau sete, mă gândesc. Aş! Vor să primească atenţie, ticăloasele!
Pai mi se pare normal sa fie asa. De la oameni avem mai multe pretentii si inmomentul in care observam ca sperantele ne sunt inselate ne indepartam…
Eu le-am invatat sa vina la chemarea mea, asa ca rar se obosesc sa ma cheme la ele. Ursula e ca un catelus, vine la prima strigare… :)))