Strâng bine pleoapele, de teamă că lumina îmi va alunga somnul. Ascult zgomotele casei, în timp ce câinele îmi linge mâna ieșită din pled, iar Ursula îmi tropăie fericită pe burtă. Din bucătărie o aud pe micuță cântând prelung, tremurat. A intrat iar în călduri, înainte ca noi să apucăm să o sterilizăm. Băiatul meu, pianist de tastatură, e deja treaz. Nu trebuie să deschid ochii pentru a descoperi că e concentrat asupra jocului. Și Miți pare concentrată. Zgomotul pe care gheruțele ei îl fac pe mobilă e inconfundabil. Aș vrea să știu cât e ceasul, dar nu întreb, tot de teamă că îmi fuge somnul. Mă doare fiecare părticică a corpului, semn că am lenevit în pat multe ore, probabil opt sau chiar nouă. Pufina sparge boabe cu aromă de somon. Mă decid brusc. Îmi voi face program. Nu mai mult de opt ore la calculator. De la 8 la 16. Cu o pauză de masă. Va trebui să mă încadrez în cele opt ore de muncă. Sunt frântă de oboseală. 

S-a luminat. Poate ar trebui să cobor din pat. Mă simt amorțită. Fac o cafea. Până la opt, când am decis că îmi începe programul, am timp să bag rufe la spălat, să îl scot pe Bruno afară, să fac ordine în bucătărie, să adun resturile jucăriei pe care zăpăcitul a mărunțit-o aseară. Aprind totuși calculatorul, să văd ce s-a mai întâmplat cât am dormit. Citesc mailurile. Comentez pe un blog. Împart cu dărnicie like-uri pe facebook. Anunț niște reduceri la cărți. Sortez niște poze. Repostez pe fb un articol vechi. Scriu pe blog despre noua mea hotărâre. Mă uit la ceas. E deja ora opt. Abia acum ar fi trebuit să deschid calculatorul. Rufele sunt tot în coș, la bucătărie e talmeș-balmeș, jucăria făcută fărâmițe e tot pe podea. Bine că am apucat să îl plimb pe Bruno. Începe o nouă zi de muncă. De la 8 la 16? :O