Câte emoţii mi-a stârnit cererea lui de prietenie, scrisă pe colţul unei bucăţi de hârtie ruptă dintr-un caiet de matematică! Era unul dintre cei mai frumoşi  băieţi din liceu. Blond, cu bretonul lung, aproape să îi acopere ochii. Cum de m-a ales tocmai pe mine să îi fiu prietenă, când în şcoală erau atâtea fete mai frumoase şi mai deştepte?

Am alergat năucă prin clasă, arătând fetelor bileţelul. Am alergat năucă prin casă mai târziu, căutând cele mai drăguţe haine, cu care să îl impresionez la întâlnirea din acea după-amiază. Am alergat speriată spre locul unde mă chemase, temându-mă că voi întârzia. L-am văzut de departe. Venea agale, blond, mândru, zâmbitor.

Era el şi parcă nu era. Fără uniformă şcolară, cu pantaloni bleu pal, cu încălţămintea cu talpă joasă, cu părul încă umed de la duş. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost că era puţin mai mic decât mine de înălţime. Am închis ochii. Poate mai creşte… Nu are decât 18 ani. Pantalonii sunt evazaţi, aşa cum am văzut în poze că purtau colegii de liceu ai mamei mele. Am închis iar ochii. Poate că a revenit moda şi eu nu am aflat.

Îmi vorbeşte despre fizica de clasa a XII-a, despre istoria poporului român, despre visul lui de a da la facultate. Îl ascult doar cu o ureche. Din fizică nu înţeleg nimic, istoria românilor mă cam plictiseşte, iar facultatea este o chestie atât de îndepărtată pentru mine… Nu ştiu nici eu despre ce aş fi vrut să vorbească. Mă ia de mână cu o mişcare tandră, care îmi încălzeşte inima. Ne plimbăm pe o stradă aglomerată, fără să vedem nimic în jurul nostru. Suntem doar noi şi soarele care apune.

La un moment dat, se opreşte. Scoate dintr-un buzunar o pipă. Se chinuie să o aprindă. Pufăie victorios, spre dezgustul meu. Doar la bătrâni am văzut pipe. Miros urât şi scot prea mult fum. Am senzaţia că toată lumea ne priveşte curioasă. El vorbeşte în continuare, gesticulând cu pipa aia nesuferită. Cum de am crezut că m-aş potrivi cu acest băiat? Ce caut lângă el, pe o stradă prăfuită? De ce stau să mă învăluie în acest fum puturos? Găsesc o scuză puerilă şi mă întorc dezamăgită acasă. Nu îi mai răspund la telefon, nu vorbesc cu el a doua zi la şcoală. Nici el nu insistă, dezamăgit de mine sau poate prea orgolios.

L-am revăzut acum trei ani, chiar în cartierul în care locuiesc. Are trei copilaşi, toţi blonzi, frumoşi, veseli. Este neschimbat. La fel de frumos, la fel de mândru. Pentru o secundă, am simţit o împunsătură uşoară. Cum de m-am lăsat distrasă de un pantalon evazat, o discuţie de început şi o pipă caraghioasă? De ce nu am putut vedea mai departe? Apoi mi-am spus că este inutil să regret măcar o clipă. Am o familie frumoasă, alături de care sunt fericită.