Stăteam la o coadă imensă, într-o clădire destul de veche, alături de o mare de români care îşi aşteptau actele – permesso di soggiorno. De plictiseală şi de curiozitate, intrasem în vorbă cu mulţi dintre cei care erau pe lângă mine. Singuri într-o ţară străină, obosiţi şi nervoşi, ne-am împrietenit repede şi am plecat împreună să bem o cafea şi să ne continuăm poveştile. Dintre toţi, cel mai bine m-am înţeles cu Claudia. Era mai mică decât mine de vârstă şi la fel de slabă. Din acea zi, am făcut tot posibilul să ne întâlnim cât mai des, să petrecem cât mai mult timp împreună.

Locuiam la vreo 40 de km una de cealaltă şi programul nostru de lucru era uşor diferit, dar ne rămâneau duminicile. Ca să ajung mai repede la ea, să nu stau prin autogară aşteptând maşina, îl trimitea pe soţul ei să mă ia cu motocicleta de acasă. Avea o Guzzi 750, pe care o îngrijea ca un părinte. Lucea atât de tare, că ne puteam machia în faţa ei ca într-o oglindă. El a fost cel care m-a făcut să îmi crească adrenalina gonind pe şosele cu 200 km/h, datorită lui am descoperit farmecul inegalabil al plimbărilor pe două roţi.

Nu ştiam cum să mă îmbrac. Era vară, cald, senin, aşa că o pereche de blugi şi un tricou mi s-au părut mai mult decât suficiente. Când m-a văzut, Angelo şi-a pus mâinile în cap. M-a trimis să îmi iau o geacă, mi-a dat o cască şi am plecat. Nu ştiam cum să stau pe şa, nu ştiam nimic. La fiecare oprire îi ciocăneam cu casca în cască. Simţeam curenţii de aer cum îmi intrau prin gulerul de la geacă şi imi blocau respiraţia. Aruncam priviri pline de ifose şoferilor care asudau în maşini. Ajunşi la destinaţie, Angelo a luat o mutră serioasă şi i-a spus Claudiei că nu mă va mai lua niciodată cu motocicleta, dacă nu îndrăznesc să îl ţin bine de mijloc. Pe motocicletă nu este loc de griji legate de îmbrăţişări. Este doar diferenţa dintre viaţă şi moarte acea îmbrăţişare.

Oameni mai veseli, mai primitori şi mai calzi nu am cunoscut nicicând. Avem atâtea amintiri împreună, cu care ne hrănim acum, avem atâtea în comun… Mi-au arătat o altă faţă a Italiei, o Italie de care nu aveam cum să nu mă îndrăgostesc. Mi-au arătat o altă faţă a prieteniei, o prietenie absolut dezinteresată, bazată doar pe sentimente, aşa cum este şi relaţia dintre ei.

Luna aceasta s-au împlinit 6 ani de când nu i-am văzut, 6 ani de când ne-am strâns în braţe, ne-am îmbrăţişat  cu lacrimi în ochi şi ne-am luat La revedere, neştiind când ne vom mai vedea.