Eram nedespărţiţi. Ne lega o prietenie trainică, sinceră, plină de căldură, acea prietenie pe care o legi la 15 ani. Eu eram cea care avea mereu idei năstruşnice, ea era cea care găsea soluţii pentru a pune ideile mele în practică, iar el era cel care ne tempera, care ne aducea cu picioarele pe pământ când ne avântam prea tare. Visătoare din fire, obraznice pentru a ne ascunde timiditatea, teribiliste datorită vârstei pe care o aveam, ne doream să îl ţinem aproape, tocmai pentru că era opusul nostru.
Inventasem un cod secret, un cifru pe care îl ştiam doar noi trei, prin care comunicam fără teama de a fi descoperiţi, cu toate că nu aveam prea multe de tăinuit. Dar era atât de plăcut să ştim că formăm o alianţă…
Cu părul aproape alb la numai 15 ani, cu zâmbet de copil modest, cu o răbdare uimitoare, ne urma oriunde am fi mers, ne explica lucrurile pe care nu le înţelegeam şi ne ironiza fin când depăşeam măsura.
Îmi revin în minte frânturi de amintiri din prima zi în care am chiulit toţi trei de la şcoală. Ne-am dus la ea, pentru că locuia cel mai aproape de liceu. În casă mirosea puternic a mere ionatane, aduse de la bunica ei de la ţară. Parfumul lor ne învăluia discret.
Aşezată turceşte pe covorul din dormitor, legată la frunte cu un cordon roz, în loc de serenadă le-am făcut o “diminadă” la chitară, cu care probabil am trezit toţi vecinii care nu plecaseră la serviciu. Dacă nu i-am trezit eu cu chitara şi vocea de privighetoare obosită, sigur s-au trezit când prietenii mei au început să râdă.
Am descoperit în vitrina din sufragerie pachetele de ţigări aduse de tatăl ei dintr-o ţară arabă. În câteva ore am fumat toţi trei un pachet de Dunhill, timp în care ne-am jucat, imaginându-ne că suntem la restaurant. Curăţam merele aromate de coajă, aşezam feliuţele pe farfurii şi le mâncam cu furculiţa.
Mi-l amintesc privindu-ne amuzat. În timp ce noi făceam pe doamnele, mâncând delicat mere şi ştergându-ne uşor cu şerveţele, prietenul nostru băga două degete în cana de ceai, scotea felia de lămâie, o tăvălea prin zahăr şi muşca din ea cu poftă. Râdeam de strâmbăturile pe care le făcea când zeama acrişoară de lămâie îi invada gura.
Aroma merelor curătate de coajă, ca şi feliile de lămâie scoase din ceai, cu mirosul lor inconfundabil, îmi aduc mereu un zâmbet ghiduş în colţul gurii, amintindu-mi de acea zi veselă, de anii de liceu, de Bogdan şi Trăncănicea, de prietenia care ne lega.
imi vine sa intreb daca personajele sunt reale, dar mi-ai facut pofta de lamaie. :P
Sunt reale, mi-au fost colegi de clasa in liceu. ;)
Lamaie cu zahar…. yummy! :D
Mi-a venit si mie apa in gura, gandindu-ma la lamai. :))
Fiul meu cel mic termina lamiile in 2 minute. :)
Manca si Ionut cand era mic. Acum nu le mai suporta nici in ceai.
Ai descris atât de plastic toată scena, încât simt aroma merelor și gustul lămâii cu zahăr, care-mi place la nebunie! Frumoasă zi, cu prietenii tăi aproape, într-o vreme în care tinerețea te scăpa de orice grijă, aventura era în orice întâmplare și un pachet de țigări era…adsus ”dintr-o țară arabă!” Eu îmi amintesc de o colegă foarte frumoasă, care ”umbla” cu un student arab din Kuwait, dar era unul frumos, care îi dăruia lucruri scumpe, dar și țigări mentolate ”pentru celelalte fete”! Auzi, tu, noi…adică ”celelalte”, care nici nu prea fumam, dar eram cadorisite! Erau vremuri frumoase în felul lor. Minunat povestești!
P.S. Dragă Vienela, dacă te-ai hotărât, te rog să-mi spui tema, ca s-o atașez poveștii pentru celelalte prietene din Club. Îmbrățișări!
Aveam o vecina in bloc, cu care eram prietena. Iubitul ei ne facea cadou dolari, cu care mergeam toate fetele din bloc la “shop”, sa ne cumparam farduri. :)) Nu pot uita cand ne-am lasat pacalite de vanzatoare si am cumparat o sticla cu vin de Malaga, pentru care am platit un pumn de bani si pe care nu am putut sa o bem. :))
Ramane sa scriem despre Parfum de cozonac.
Multumesc pentru tot, Mirela.
Sa inteleg ca “diminada” este in cifrul ala dintre voi. ?
Nu. Pur si simplu in loc de serenada am ales sa spun diminada, pentru ca era ora 8 dimineata. :))
Na, unde ma bagi sis?In cercul poftelor? Mi s-a facut gura punga dar m-am si umflat de pofta. Acum nu-mi ramane decat sa merg sa-mi iau lamai. :))
Sis, m-am gandit sa nu fiu singura care pofteste la lamai, sa te am si de data aceasta alaturi. :))
O amintire frumosa si parfumata :)
Tipul ala manca lamai ca sa nu rada de voi, mai! :)))) Cred ca erati teribile!
Ce dor mi-ai facut de liceu!
ce nostalgie ma l-a luat de anii de liceu. in curand voi face intalnirea de 10 ani, emotii mari! atunci va trebui sa povestesc, sigur iti voi arata materialul sa-ti dai cu pararea! :)
m-a luat, am vrut sa zic :)
ce amintiri frumoase! :)) oare exista adolescenti care sa nu fi facut parte dintr-un grup ce foloseste vocabular secret? :)) aceasta este farmecul vietii fara griji, distractia alaturi de prieteni care gandesc si simt la fel.
O duminica parfumata sa ai!
Ce inseamna diminada?
E cu limonada?
E clar ca nu te-ai deranjat sa citesti.
:))
Mai tii legatura cu fostii colegi de liceu?
Pe ea am revazut-o acum cativa ani, am petrecut o zi intreaga amintindu-ne de zilele de altadata… De el nu mai stim nimic.
Eu mai tin legatura cu buna mea prietena din liceu
despre restul, doar ce mai aflam intamplator….
Pacat
Ce lume minunata era!
Pai…eu nu pot sa ma hotarasc care imi plac mai mult, ionatanele sau lamaile. Tu mi-ai facut pofta de ambele in clipa asta si cred ca o sa merg sa pap o felie de lamaie revigoranta. :D
O diminadă de neuitat!
Zile frumoase!
Ce ti-e si cu colegii astia de liceu numiti Bogdan…cum par a contribui ei in mod atat de altruist si intelegator, prin prezenta lor validanta si impaciuitoare, la formarea noastra individuala, si pe urma dispar asa, in mod modest, fara sa mai auzi de ei niciodata…zau, chiar sunt curios, oare cunoste cineva un alt fel de coleg de liceu numit Bogdan, care sa nu fie de genul asta ?
Am ajuns cam tarziu, dar de cand pregateam povestea, am vazut pe FB “diminada” si ma tot gandeam cam ce-ar fi :)
M-am lamurit, imi plac cuvintele inventate sau, mai degraba metisate :)
Si eu mananc lamai chiar si fara zahar :)) Fara probleme. Da’ nu de-aia sunt slaba.
Colegii mei de liceu…s-au imprastiat peste tot.
Doar pe 4-5 ii mai vad, relativ rar. Ca pentru toata lumea, si la mine a fost frumoasa perioada liceului… :)
:)))) copii zvapaiati mai erati. Tin minte ca asta era placerea noastra a tuturor, sa ne jucam de-a “mancarea” … fie el restaurant, mama, tata, cantina etc. Pe langa namolul de toate zilele, pentru a ne linisti foamea stranita de imaginatia bogata si noi apelam la mere. E uimitor cum o amintire ne poate lega atat de strans de trecut, de vremurile linistite si fara griji, de parfumul ce ne inunda narile. O zi frumoasa!
Numai Vienela ar fi in stare sa ne faca pofta de lamaie :))
Frumos descris “ritualul” curatatului merelor. Ceai beau foarte rar – cand mi se face pofta de ceai si paine cu unt :) Habar n-am de ce mi se face pofta asa, pur si simplu… :) Dar lamaie mananc asa cum altii mananca portocale – ca-s tare bune! Si cu zahar sunt bune, cand se simte zeama acrisoara pe limba si o “tenta” de dulce… O nebunie pentru papilele gustative!
Sa tot mananci lamaie in fatza unuia care canta la vreun instrument de suflat ;) :( ce rautacioasa sunt…