Eram nedespărţiţi. Ne lega o prietenie trainică, sinceră, plină de căldură, acea prietenie pe care o legi la 15 ani. Eu eram cea care avea mereu idei năstruşnice, ea era cea care găsea soluţii pentru a pune ideile mele în practică, iar el era cel care ne tempera, care ne aducea cu picioarele pe pământ când ne avântam prea tare. Visătoare din fire, obraznice pentru a ne ascunde timiditatea, teribiliste datorită vârstei pe care o aveam, ne doream să îl ţinem aproape, tocmai pentru că era opusul nostru.

Inventasem un cod secret, un cifru pe care îl ştiam doar noi trei, prin care comunicam fără teama de a fi descoperiţi, cu toate că nu aveam prea multe de tăinuit. Dar era atât de plăcut să ştim că formăm o alianţă…

Cu părul aproape alb la numai 15 ani, cu zâmbet de copil modest, cu o răbdare uimitoare, ne urma oriunde am fi mers, ne explica lucrurile pe care nu le înţelegeam şi ne ironiza fin când depăşeam măsura.

Îmi revin în minte frânturi de amintiri din prima zi în care am chiulit toţi trei de la şcoală. Ne-am dus la ea, pentru că locuia cel mai aproape de liceu. În casă mirosea puternic a mere ionatane, aduse de la bunica ei de la ţară. Parfumul lor ne învăluia discret.

 

 

Aşezată turceşte pe covorul din dormitor, legată la frunte cu un cordon roz, în loc de serenadă le-am făcut o “diminadă” la chitară, cu care probabil am trezit toţi vecinii care nu plecaseră la serviciu. Dacă nu i-am trezit eu cu chitara şi vocea de privighetoare obosită, sigur s-au trezit când prietenii mei au început să râdă.

Am descoperit în vitrina din sufragerie pachetele de ţigări aduse de tatăl ei dintr-o ţară arabă. În câteva ore am fumat toţi trei un pachet de Dunhill, timp în care ne-am jucat, imaginându-ne că suntem la restaurant. Curăţam merele aromate de coajă, aşezam feliuţele pe farfurii şi le mâncam cu furculiţa.

Mi-l amintesc privindu-ne amuzat. În timp ce noi făceam pe doamnele, mâncând delicat mere şi ştergându-ne uşor cu şerveţele, prietenul nostru băga două degete în cana de ceai, scotea felia de lămâie, o tăvălea prin zahăr şi muşca din ea cu poftă. Râdeam de strâmbăturile pe care le făcea când zeama acrişoară de lămâie îi invada gura.

 

 

Aroma merelor curătate de coajă, ca şi feliile de lămâie scoase din ceai, cu mirosul lor inconfundabil, îmi aduc mereu un zâmbet ghiduş în colţul gurii, amintindu-mi de acea zi veselă, de anii de liceu, de Bogdan şi Trăncănicea, de prietenia care ne lega.