Avea Andreea, nepoata mea, cam patru anişori. Era un copil sălbatic, învăţat să stea prins de fusta mamei. Soţia vărului meu mi-a lăsat-o în grijă “pentru o oră”  şi a plecat să îşi rezolve treburile. Eu abia învăţam din greşeli cum se îngrijeşte un copil de câteva luni. Nu mai reţin exact după cât timp s-a întors mama Andreei, dar cu siguranţă atunci am trăit una dintre cele mai lungi ore din viaţa mea.

Văzând că plânge şi nu poate fi păcălită cu jucării, desene animate sau poveşti, m-am gândit să o scot în părculeţul de lângă bloc, să se joace cu alţi copii. Dar nu îi plăceau alţi copii. Insista să o duc la mama ei. Plânsul nestăvilit l-a antrenat şi pe Ionuţ.

Ştiind că băiatul meu nu are nici un motiv să plângă, am încercat să îl liniştesc. Căprioara Andreea a profitat de clipa mea de neatenţie şi a ţâşnit în direcţia în care credea că a plecat mama ei. Am strigat-o, am fugit după ea, dar pe sandale cu toc şi cu un bebeluş în braţe nu este chiar uşor să faci pe Speedy Gonzales. În scurt timp a dispărut din raza privirii mele. M-am învârtit printre blocuri, am întrebat trecătorii dacă au văzut o fetiţă îmbrăcată în roz (inteligent mod de a descrie o fetiţă, nu?)…

Norocul a făcut să dau nas în nas cu ea la colţul blocului, pentru că nu se orientase bine şi alergase în cerc. Am prins-o de mână şi am încercat să îi vorbesc. M-a muşcat de mâna în care îl aveam pe Ionuţ. Încă plângea şi o striga pe mama ei. Ca să deschid uşa blocului aveam nevoie de o mână liberă. Copila a profitat de faptul că am eliberat-o şi a fugit iar, plecând în cautarea mamei, într-un cartier pe care nu îl cunoştea. Încă o dată am alergat după ea şi încă o dată norocul a fost de partea noastră. Din direcţia în care fugise fetiţa se vedea venind soţia vărului meu.

Cu toţi nervii pe care îi aveam, nu m-am putut abţine să nu râd văzându-le că se poartă precum actorii din filmele indiene. Se strigau de la distanţă, alergau cu braţele deschise una spre cealaltă şi, într-un târziu, s-au îmbrăţişat plângând amândouă. Abia atunci mi-a revenit inima în poziţia şi la mărimea normală.

Andreea a crescut, este la rândul ei mămică. A devenit o femeie frumoasă, prietenoasă şi nu mai stă de mult ascunsă după fusta mamei. Dar eu tot cred că a fost cândva o “creatură mică şi rea”. Vorbele îi aparţin lui Vladimir, care a simţit pe pielea lui ce înseamnă să ai grijă de copiii altora.