Avea Andreea, nepoata mea, cam patru anişori. Era un copil sălbatic, învăţat să stea prins de fusta mamei. Soţia vărului meu mi-a lăsat-o în grijă “pentru o oră” şi a plecat să îşi rezolve treburile. Eu abia învăţam din greşeli cum se îngrijeşte un copil de câteva luni. Nu mai reţin exact după cât timp s-a întors mama Andreei, dar cu siguranţă atunci am trăit una dintre cele mai lungi ore din viaţa mea.
Văzând că plânge şi nu poate fi păcălită cu jucării, desene animate sau poveşti, m-am gândit să o scot în părculeţul de lângă bloc, să se joace cu alţi copii. Dar nu îi plăceau alţi copii. Insista să o duc la mama ei. Plânsul nestăvilit l-a antrenat şi pe Ionuţ.
Ştiind că băiatul meu nu are nici un motiv să plângă, am încercat să îl liniştesc. Căprioara Andreea a profitat de clipa mea de neatenţie şi a ţâşnit în direcţia în care credea că a plecat mama ei. Am strigat-o, am fugit după ea, dar pe sandale cu toc şi cu un bebeluş în braţe nu este chiar uşor să faci pe Speedy Gonzales. În scurt timp a dispărut din raza privirii mele. M-am învârtit printre blocuri, am întrebat trecătorii dacă au văzut o fetiţă îmbrăcată în roz (inteligent mod de a descrie o fetiţă, nu?)…
Norocul a făcut să dau nas în nas cu ea la colţul blocului, pentru că nu se orientase bine şi alergase în cerc. Am prins-o de mână şi am încercat să îi vorbesc. M-a muşcat de mâna în care îl aveam pe Ionuţ. Încă plângea şi o striga pe mama ei. Ca să deschid uşa blocului aveam nevoie de o mână liberă. Copila a profitat de faptul că am eliberat-o şi a fugit iar, plecând în cautarea mamei, într-un cartier pe care nu îl cunoştea. Încă o dată am alergat după ea şi încă o dată norocul a fost de partea noastră. Din direcţia în care fugise fetiţa se vedea venind soţia vărului meu.
Cu toţi nervii pe care îi aveam, nu m-am putut abţine să nu râd văzându-le că se poartă precum actorii din filmele indiene. Se strigau de la distanţă, alergau cu braţele deschise una spre cealaltă şi, într-un târziu, s-au îmbrăţişat plângând amândouă. Abia atunci mi-a revenit inima în poziţia şi la mărimea normală.
Andreea a crescut, este la rândul ei mămică. A devenit o femeie frumoasă, prietenoasă şi nu mai stă de mult ascunsă după fusta mamei. Dar eu tot cred că a fost cândva o “creatură mică şi rea”. Vorbele îi aparţin lui Vladimir, care a simţit pe pielea lui ce înseamnă să ai grijă de copiii altora.
S-a intamplat ca acum cativa ani sa fiu internata o saptamana din cauza unei raceli mai urate.Stateam in salon cu doua mamici de fete de un an jumatate respectiv doi ani.La un moment dat ele pleaca sa caute nu stiu unde lapte praf.Eu raman cu fetitele.Partea frumoasa a fost cand au inceput amandoua sa planga.Cea de doi ani voia sa coboare din pat,ia-o in brate sa nu pice de pe pat.Cealalta de un an jumatate incepuse se planga si mai tare dar din moment ce in bratul celalalt aveam branula era imposibil sa le pot tine pe amandoua in brate.Pana mi-a venit inspirata idee sa le pun pe amandoua in acelasi pat ca sa imi fie mai usor deja mai aveam un pic si incepem si eu sa plang (in apararea mea,aveam 13 ani)
Fiică-mea, elevă într-a douășpea, a fost rugată să stea cu fata ei, cam de aceeași vârstă cu Andreea din povestea ta. I-a făcut toată nazurile, i-a desenat, i-a povestit, a lăsat-o să se machieze și să-i strice mica ei trusă de farduri. Ce mai, a făcut și ea ce s-a putut. Doar că mica arătare era o adevărată fiară, așa că, la întoarcerea mea acasă, fi-mea plângea de ciudă și neputiință, închisă în baie, iar sălbăticiunea desena cu un ruj pe pereții proaspăt zugrăviți. A fost o adevărată ”plăcere” să avem grijă de ea. Plăcere care am avut eu grijă să nu se mai repete, deși fătuca prinsese drag de noi…
Uf, am trait si eu o asemenea experienta, am fost cateva luni babysitter pentru un baietel de 4 anisori. Un “ingeras” blondut cu ochi albastri, Jeremias mi-a scos peri albi cat am avut grija de el, dar in ultima zi, cand ne-am luat la revedere, am plans pentru ca ma atasasem de el cu adevarat. Acum cred ca e un barbat in toata firea. :D
Asta e copilaria
Ooo , Doamne! Un adevarat experiment…Recunoaste , Vienele , ca aventura asta te-a determinat sa nu iti doresti , vreodata , sa ai fetita :D :D :D
Nu pot recunoaste asa ceva din simplul motiv ca nici inainte de a-l avea pe Ionut nu mi-am dorit fetita. :))
În seria experiențelor cu inima în gât, cel mai rău e că dacă pierzi copilul altuia, nici nu poți să-i faci altul la fel !
Eu am avut de-a face cu o creatura mica si rea… care era chiar vara-mea, mai mica cu un 1 an decat mine. Cand statea in vacante impreuna, facea o multime de nazbatii si pe urma dadea vina pe mine. Oricum, chiar daca o banuiau pe ea, tot eu eram de vina pentru ca “eram mai mare” :D
Dacă se făcea mare și rea?! Noroc că a crescut mare, frumoasă și prietenoasă! ;)
Si eu am avut grija de verisorii mei..Eram cel mai mare dintre nepoti, si toti ne ducea vara la bunici la tara..Era o adevarata cresa acolo :)) Eram extrem de strict cu ei :D
Cand esti mic e ceva firesc sa fugi la mami:)) mai ales cand ramai cu necunoscuti [-(
Eu am fugit de mama, ca să mă duc la o prietenă de-a ei, ce stătea la două blocuri mai în spate, să văd un concert cu Michael Jackson. Eram în faţa blocului cu ea şi doar o secundă şi-a luat ochii de pe mine şi am şi zbughit-o. :)) M-a căutat o grămadă până să-şi dea seama că am fugit “după Michael” :))
:)) Si fi-mea facea la fel cand era mai mica. E greu sa le atragi atentia cu altceva atunci cand se blocheaza pe “mami”
Hai ca ma lungisem o gramada, o sa postez la mine, o facem un fel de leapsa! :D E genul de subiect la care fiecare are ceva de povestit :)
Ce exemple de copii rai ! Eu, cand aveam 4 ani eram ff cuminte, si nici nu m-am schimbat in mod esential de atunci, asa cum scrieti voi ca s-au transformat copiii aia din niste zbantuiti in niste oameni maturi si demni de admiratie, ci eram si atunci ca si acum, stateam linistit intr-un colt si citeam diverse litere pe sarite din diverse carticele sau reviste, si din cand in cand mai mazgaleam ceva aiurea, fara mare sens, pe o foaie de hartie, exact ca si acum on-line.
ştiu din proprie experienţă că atunci când e vorba de stat cu copiii cuiva 1 oră = 3 ore. Din care cu una scap uşor că dorm, dar restul de două ore e nebunie curată :))
:))) eu nu am avut niciodata parte de asemenea tratament din partea copiilor, dar adevarul e ca nu m-a lasat nimeni niciodata cu unul pe cap :)) adica doar pe mine :P. dar cel mai mult imi place cum ai descris revederea lor :))=))
noroc ca ai fost pe faza cu micuta “fiara” :))
Parca te vad… si te si inteleg. Stiu si eu un copil din asta. Nu, nu eu. Am fost un copil cuminte chiar daca bateam baietii. :))