O bunică specială – bunica mea dragă

Uşa se deschide încet, neauzit. Glasul ei, ca o şoaptă coborâtă din altă lume, mă face să tresar.

-Vino până în camera mea.

 

 

Cobor din pat, încalţ papucii, lipăi uşor în urma bunicii. Camera e luminată de un bec de 25 w ascuns în veioza de la capătul patului.

-Iar s-au amestecat foile cărţii. Ajută-mă să le pun în ordine, te rog.

Fac asta seară de seară. Avem în casă mii de cărţi, dar bunica alege întotdeauna să citească din cele rupte, îndoite, pătate. Mă aşez pe marginea patului, cu foile pe picioare. Oglinda toaletei îmi arată o Vienelă copil, tremurând de frig în pijămăluţă de vară. Pagină cu pagină, cartea se adună mănunchi.  Dintr-o icoană de lângă fereastra camerei mă privește trist un Isus însângerat de spinii coroanei.

Bunica e deja băgată sub plapumă, cu sticla de apă caldă la picioare. Lada patului, cea în care ziua mă ascund de sora mea, stă acum în penumbră, alimentându-mi imaginaţia cu fantasme înfricoşătoare. Lemnul natural pare să prindă viaţă.

In imaginatia mea, chipuri de străini apar pe neaşteptate din nodurile fostului nuc. Mi-e teamă, dar nu spun nimănui. Îmi desprind cu greu privirea de pe lada patului. Întind mâna spre o altă carte, şi ea cu foile amestecate. Ridic una, la întâmplare. Regina Margot, o carte pe care am iubit-o din tot sufletul întotdeauna.

“Sub nişte draperii de catifea cu crini de aur pe ele, întinsă pe un pat de stejar sculptat, şi sprijinindu-se într-un cot, se afla o femeie, pe jumătate dezbrăcată, care, de spaimă, holba ochii la el.

La Mole se repezi la ea.

-Doamnă, strigă el. Îmi ucid fraţii, îi măcelăresc! Vor să mă ucidă, să mă măcelarească şi pe mine! Sunteţi regina…, salvaţi-mă!

Şi se aruncă la picioarele ei, lăsând o dâră groasă de sânge pe covor.”

Maia, pot lua cartea asta la mine? Doar dacă o aduci dimineaţă înapoi, să nu afle maică-ta. Îi mulţumesc. Strâng la piept paginile jerpelite și dau să ies din cameră. Atunci îmi pică ochii pe el. Acolo, la capătul lăzii, e sertarul bunicii.

Nu trebuie să îl deschid. Ştiu exact ce ascunde. Câteva ţigări Carpaţi într-un pachet. Dacă le scot filtrul, fac cele mai frumoase rochiţe pentru păpuşi minuscule, închipuite. O folie întreagă de ciocolax. Fur uneori câte o pastilă. Au un gust bun, dulce.

O pereche de cărţi de joc, împărţită în două. Cele pentru ghicit… şi celelalte. Câteva agrafe de păr. Negre, metalice, simple. Bunica îşi prinde uneori părul alb cu ele. Are un păr des, tuns în dreptul umerilor.

Un pieptăn. Verde. Dropsuri. Multe. Colorate. Papiote de aţă. Ace de cusut prinse pe o hârtie îngălbenită de vreme. O carte de poveşti rămasă îndoită de la ultima lectură. O cutie de chibrituri. Poze. Cu ea tânără şi frumoasă. Cu fratele ei mort. Cu sora mea. Cu mine.

Închid ochii să le văd mai bine. Paradoxal, deşi nu mai există, sertarul bunicii încă e plin cu toate cele de mai sus. Încă mai miroase a tutun când îl deschid. Fur uneori, în gând, un drops, să-mi îndulcesc amarul.

O bunică specială – bunica mea dragă. Bunica mea (maia, după cum o strigam noi) s-a stins cu mulţi ani în urmă, chiar înainte ca eu să nasc băiatul. De la ea mi-au rămas dependenţa de cărţi (indiferent de tematică, de autor, de stil) şi dragostea pentru viaţă, pentru oameni, pentru cei cărora le pot întinde o mână de ajutor.

De la ea mi-au rămas dependenţa de ţigări, dragostea pentru natură, curajul de a înfrunta viaţa indiferent cât de dură şi de potrivnică ar părea ea la un moment dat. De la bunica mea am învăţat să îmi urmez propriul drum, indiferent de ceea ce cred sau spun alţii în jurul meu.

Maia. O făptură străvezie, pe care vântul aproape că o putea face să plutească. Daca inchid ochii, o pot vedea de parca ar fi langa mine. Îmi amintesc o zi în care mi-am dat seama cât de puternică era.

Ne trezește în puterea nopții să mergem la magazin, să luăm lapte și iaurt. E ger cumplit afară. Ne îmbrăcăm gros și plecăm. E mereu în fața noastră, deși eu și sora mea facem pași mulți și repezi. Cum poate maia, care e o bunicuță de 80 de ani, fără pic de carne pe ea, să meargă mai repede decât noi, care suntem tinere și obișnuite să alergăm toată ziua?

Drumul de întoarcere este interminabil. Mâinile îmi îngheață pe sacoșă. Nările mi se lipesc când respir. Nu îmi mai simt picioarele. Zăpada scârțâie strident sub tălpi.

Sunt aproape degerată, cu toate că nu am stat afară mai mult de o jumătate de oră. Așa frig nu am mai întâlnit. Și iar mă întreb, uitându-mă la maia: oare ea cum de nu simte frigul, deși este atât de slabă și fragilă?

Iată o altă amintire dragă mie, una dintre poveștile cu morală pe care le poți transmite peste ani viitoarelor generații.

Se raţionalizase uleiul şi se găsea tot mai rar. Venea îmbuteliat în butoaie imense, năclăia tejgheaua şi podelele, transformând alimentara aglomerată într-un fel de patinoar.

Vânzătoarele ameţite nu ştiau cum să se mai împartă, pe cine să servească mai întâi. Oamenii se îngrămădeau, ţipau, se certau, dornici să își ia rația de ulei și să scape mai repede de acolo.

Stăteam alături de mama la coadă şi aşteptam să ne vină rândul. Urmăream agitaţia vânzătoarei. Aceasta se uita la numele din buletin, îl căuta cu un deget unsuros în registru şi punea clientul să semneze de primire. Lua cu polonicul ulei din butoi şi turna grăbită în sticle. Din când în când îşi ştergea mâinile cu un prosop la fel de soios.

Ne-a venit rândul. Am luat raţia de ulei. Oportunistă, mama a profitat imediat de neglijenţa vânzătoarei care uitase să o pună să semneze în registru. M-a trimis înapoi în rând şi am mai cerut o raţie de ulei, ca şi cum nimic nu se întâmplase.

Nici la casă nu erau cozile mai mici. Ne-am împărtit banii şi ne-am aşezat pe două rânduri diferite. Când am reuşit să ieşim din alimentară, scăpate de încordare, am râs cu lacrimi, bucuroase că am fentat “sistemul” şi că ne-am dublat raţia de ulei.

Dar acasă ne aştepta “apărătorul absolut al dreptăţii”, maia. Bunica mea nu putea concepe faptul că am lăsat o familie fără ulei, că nişte oameni necunoscuţi vor găti o lună întreagă fără strop de grăsime.

M-a silit să mă întorc la alimentară, să înapoiez sticlele care nu ne aparţineau. Furie, dezamăgire, ruşine, satisfacţie, pe toate le-am simţit în acea seară.

Aşa am învăţat că şi alţii au aceleaşi drepturi ca şi mine, că nu trebuie să mă gândesc doar la binele meu, că satisfacţia pe care o ai fiind corect nu se compară cu nimic.

Mă gândesc deseori la maia, la bunica mea. În ultimele zile s-a întâmplat chiar mai des, căci ea a prins, săraca, ambele războaie mondiale, iar poveștile despre ceea ce au trăit oamenii în acele vremuri sunt terifiante. Sper din suflet ca istoria să nu se repete și apele să intre pe făgașul lor obișnuit.

Pace vă doresc tuturor! Și sănătate!