O, brad frumos!

Boleam. Trecuseră deja trei zile de când zăceam în amorțeală. Îmi doream să scriu, dar nu mă puteam concentra. Mă uitam la filme și le înțelegeam numai pe jumătate. Spaimă, disconfort, somn agitat. Soarele parcă voia să îmi facă în ciudă. Ratam concediul pe care îl așteptasem cu nerăbdare. Toate planurile se duceau la vale, pierdute în apele tulburi ale nopților în care mă rătăceam între vis și realitate. Unii mă încurajau întrebându-mă cum m-aș fi descurcat dacă nu eram în concediu. Cum aș fi putut munci? Palidă încercare. Palidă eram și eu, ca o hârtie nescrisă uitată în sertar.

După cinci zile am început să îmi revin. Arătam ca o fantomă, dar măcar puteam zâmbi. Aveam nevoie de aer curat, de lumină, de soare. Voiam să mă conving că sunt vie. Pentru prima dată de când îl am, aparatul foto a rămas acasă. Cu greu aș fi putut căra în brațe sau agățate de gât 850 de grame. Dar am reușit să car până în magazia din spatele casei săculețul de cinci kilograme cu mâncare pentru pisicuțele care vin să își ia suplimente de la noi. Afară turna cu găleata, lucru neobișnuit pentru Scoția, unde ploile sunt blânde.

 

 

Terapie prin shopping. Oare asta a fost? Sau doar nevoia de a-mi colora viața? În ultima zi de muncă vorbisem cu Mihai despre sărbătorile de iarnă. Decizia a fost că ne putem lipsi de brad ca să nu irosim banii pe prostii. În prima zi de după boală am atacat magazinul care mi-a ieșit în cale. Mi-am luat cel mai frumos brad mic pe care l-am găsit și am umplut coșul cu globulețe, instalații, beteală și bomboane de pom. Nemâncată și încă îmbrăcată cu hainele de stradă, am trecut la împodobit mica minune.

 

 

Ne-am adunat toți în jurul bradului, am ascultat colinde, am băut vin și am făcut poze. Râsetele nostre au umplut casa. Mi-a revenit culoarea în obraz. Sunt vie! Trăiesc! A simțit și Bruno. După aproape o săptămână în care nu s-a mișcat de lângă mine, a reînceput să alerge prin casă, a mirosit de nenumărate ori bradul, a furat globulețe, a colindat din om în om cerând recompense. Viața e atât de frumoasă! Cât am zăcut în pat, m-au încercat tot felul de regrete. Mi-am dat seama că aș fi putut face mai multe de-a lungul vremii, că aș fi putut trăi mai intens.

 

 

Astăzi bate un vânt turbat în Scoția. Nu-mi pasă. Vreau să ies afară, să mă bucur de fiecare clipă. Ghemuită pe canapea, sorb din cafeaua fierbinte, trag un fum din țigară și îl mângâi pe Bruno, care și-a rezemat boticul pe piciorul meu. Brăduțul parcă îmi face cu ochiul, aprobându-mi decizia. Mă va aștepta cuminte în casă, la căldură, alături de Bruno și de Fletcher, noul nostru cățel, despre care voi povesti cu altă ocazie.