Ştiu că a trecut ceva timp de când nu mi-aţi auzit miorlăitul şi chiar mă întreb dacă vă mai amintiţi de mine. Mândria mea de pisică îmi spune că da, felinele sunt greu de uitat, dar modestia mă împiedică să strig în gura mare acest adevăr. Până şi cei care nu au stat cu gândul la o oarecare pisică, pe nume Miţi, din Ploieşti, vor afla că sunt foarte ocupată, atunci când îmi vor vedea stăpâna. Din cap şi până în picioare arată de parcă ar dormi într-un sac plin de pisici sălbăticite. Păcat că nimeni nu îşi face timp să mă pozeze când mă agăţ disperată cu ghearele de stăpânii mei. Aţi fi avut parte de un spectacol pe cinste…

Viaţa de pisică poate fi tare complexă, dacă ai o fire aventuroasă. Nici nu scap de un necaz, că imediat apare altul să îmi întunece orizontul. Aşa s-a întâmplat zilele trecute, când am mieunat disperată, crezând că cineva îmi va sări în ajutor. Sunt o fire neînţeleasă, lucru care mă trage mereu înapoi… Nimeni nu a priceput chemarea mea furioasă, nimeni nu şi-a dat seama că fierbea sângele în mine de nervi din cauza fluturaşului pe care nu îl puteam prinde. Inutil să vă mai spun că am rupt două perdele de voal tot alergând după nesuferitul ala…

Mă puteţi recunoaşte uşor, dacă treceţi prin faţa geamului meu: sunt frumoasă, isteată şi foarte modestă. Să vă spun cum mi-am dat seama: în faţa blocului ciripesc la matineu nişte vrăbiuţe. Le văd cum trag cu coada ochiului spre mine, admirându-mi supleţea şi galbenul ochilor, însă modestia mă împiedică să le fac reverenţe. Prefer să mă plimb în lungul pervazului, aşa cum fac tipele alea slabe pe scenă. E greu să mergi privind în gol sau în sus. Mi se întâmplă să mai cad pe calorifer, aşa cum cad şi anorexicele alea pe scenă.

La spectacolul de seară, copiii uită să mai bată mingea pe maidan în faţa geamului meu. Se opresc din joacă şi îmi bat mie în geam. Îi urmăresc senină, dar nu le răspund, ci îmi las privirea să alunece spre stăpâna mea, care îmi zâmbeşte fericită. Într-o seară, Ionuţ nu a mai rezistat şi a deschis larg geamul, întrebând în şoaptă, aşa cum face el când e nervos: pentru ce daţi cu băţul în geam? “Noi am vrut doar să ne jucăm cu pisica asta frumoasă”, i-au răspuns copiii. I-a iertat şi le-a zâmbit…

Trăgând cu urechea la ceea ce discută stăpânii mei, am aflat că vor să îmi schimbe numele, convinşi fiind că s-au grăbit şi Miţi este total nepotrivit firii mele. Vor să mă strige Parkour, după disciplina pe care (chipurile) o practic de zeci de ori pe zi. Sunt fericită că au observat eforturile mele de a mă păstra suplă şi fără celulită. Am câteva trasee bine stabilite, pe care le parcurg în viteză maximă după fiecare masă, după fiecare somn, după cum am chef, după o schemă ştiuta doar de mine.

Plec din punctul A, care este holul de la baie. Sar voiniceşte pe primul fotoliu, merg pe marginea lui, mă arunc pe celălalt fotoliu, de acolo îmi las corpul să planeze până pe canapea, după care fac un salt uriaş pentru a ajunge pe mobila înaltă de doi metri. De acolo totul se simplifică: sar până la pervaz, mă echilibrez pe calorifer, îl străbat în fugă, dau perdeaua la o parte, sar pe canapea, trec iar peste fotolii, mă îndrept spre holul de la intrare şi mă liniştesc abia când picioarele mele musculoase ating ghidonul bicicletei, punctul final B.

Credeţi că mi s-ar potrivi numele de cod pisicesc Parkour? Modestia mea proverbială, de pisică fostă maidaneză, mă împiedică să îmi dau seama…