”Tăcerea e de aur”. Auzeam des această expresie, în copilărie, alături de celebra ”dacă tăceai, filozof rămâneai”. Sinceră să fiu, aurul nu m-a atras foarte tare de-a lungul vieții, plus că niciodată nu mi-am dorit să ajung filozof, așa că am trăncănit verzi și uscate fără teamă, fără să mă împiedic de zicale. Ideile sclipitoare și teoriile complicate le-am lăsat celor ce doreau să se bucure de celebritate, iar pentru mine am ales o călduță mediocritate, din care să nu fiu deranjată nicicând. Asta nu m-a împiedicat să vorbesc mult, să povestesc cu lux de amănunte fiecare nimic care mie îmi făcea ziua frumoasă.
Unii mă ascultau, încântați de verva mea și de pitorescul expresiilor pe care le inventam. Alții se plictiseau repede și dispăreau din peisaj sau mă ademeneau în activități solicitante, care îmi țineau atenția trează și îmi tăiau cheful de vorbă. Într-un anumit punct al vieții, poteca pe care mergeam s-a ramificat, iar eu am avut de ales între stânga și dreapta, între a vorbi mult și prost celor ce ascultau sau a tăcea pentru a permite faptelor să vorbească. Am ales tăcerea, mai ales că viața mă învățase cât de periculos este să spui prea multe, cât de ușor poți fi rănit când te lași văzut cu sufletul dezbrăcat. Ce am pierdut atunci? Spontaneitatea!
Blogul a venit ca o ușurare, ca o supapă prin care cuvintele se scurgeau neabătut, eliberându-mă de poveri. În scris îmi lipsea îndrăzneala din lumea reală. Cine mă va citi, dacă mă va judeca, oare ceea ce scriu este corect, se vor plictisi pe blogul meu? Erau doar câteva dintre întrebările care mă frământau în primele zile. Scriam crispat, în propoziții scurte, în cuvinte puține. Nici măcar nu știam că blogul le poate număra. Uneori am avut impresia că printre cititorii mei de la început erau persoane care ar fi dorit articole mai lungi, mai explicite, mai altfel. Am renuntat rapid la cele de genul ”busuioc si patrunjel”. :)
Primul articol de 300 de cuvinte m-a făcut să transpir de efort și de teamă. Oare cei care mă citesc nu se vor plictisi? Acum mă amuză aceste amintiri. Citeam multe bloguri. Unii aveau articole de două rânduri, în care erau condensate idei valoroase sau erau aruncate trei bălării fără sens. Alții o lungeau nepermis de mult, deși nu spuneau, efectiv, nimic. Care este numărul optim de cuvinte pentru un articol pe blog? O întrebare ce nu mi-a dat mult timp pace. Fără să îmi dau seama, am inceput să scriu articole tot mai lungi. Mi s-au format ochiul, creierul, mâna, și paragrafele se aliniază singure, în timp ce tastez.
Un articol care nu are 500 de cuvinte mi se pare astăzi prea scurt, prea sărac, prea… Când mi se ivește ocazia și am dispoziția necesară, încă vorbesc foarte mult în viața reală. Când nu, fac acest lucru pe blog. Uneori nici nu trebuie să spun ce mă doare. Este suficient să aștern trei cuvinte pe blog pentru a mă liniști. Scriu când am ceva de spus, scriu când vreau să mă descarc, scriu când mă simt bună, scriu când mă simt rea, scriu. Cineva mi-a spus de curând că evită să mă citească, din cauză ca articolele mele sunt adevărate romane (se referea, desigur, la lungimea lor, la numărul de cuvinte). Probabil are dreptate, deși eu citesc cu drag și oameni care scriu mereu articole de peste 800 de cuvinte.
Oamenii sunt diferiți. Omul este într-o continuă schimbare. Uneori nu scriu mai mult pentru că am senzația (falsă de multe ori) că restul se subînțelege. Astăzi nu mă mai încearcă teama că nu voi fi citită dacă scriu prea mult. Astăzi nu îmi mai măsor cuvintele, nu le mai cântăresc, nu le mai elimin pe cele care încarcă articolul, făcându-l să depășească acel fioros 500. Am trecut și peste acest prag. Pentru fiecare dintre noi, numărul optim de cuvinte pentru un articol pe blog este altul. Eu așa simt că vreau să scriu și așa voi face, iar cei care intră pe aici sunt liberi să fugă speriați, să citească în diagonală sau să rămână alături de mine și de cuvintele, cu sens sau fără, pe care le înșir.
Despre cuvinte am scris cândva altfel… Lipite de mătasea rece a jobenului…
“Tacerea e de aur” – zic unii. “Daca tace stie el de ce” – zic altii. Oricum o dai nu poti impaca toata lumea. :) Nici nu trebuie, la urma-urmei. Totusi, ajungem sa ne cenzuram, uneori, pentru a avea liniste sau pentru a nu risca “lovituri sub centura”…
Si eu vorbesc foarte mult dar numai atunci cand sunt foarte obosita – e ca si cum as incerca sa raman treaza, pentru ca trebuie sa raman treaza… :) Si fumam foarte mult – pe vremea cand fumam – atunci cand eram foarte obosita si trebuia sa raman treaza. De cand am tigara electronica nu simt nevoia sa trag din ea cand sunt obosita.
Mie imi plac articolele lungi, deci nu le citesc oblic. :)
Da, ar fi frumos dacă membrii unui cuplu ar ştii să tacă împreună. S-ar înţelege foarte bine…
De exemplu, acest articol l-am citit pe nerăsuflate. Vorbă cu vorbă, cuvânt cu cuvânt şi nu mi s-a părut deloc lung. Nu citesc articole lungi sau scurte. Uneori citesc din curiozitate, dar cele care îmi merg la inimă sunt cele cu mesaj, ca acesta, în care “văd” persoana, adaug unele lucruri care nu le ştiam despre ea, simt pulsul şi vibraţia celui ce a scris cu drag toate aceste rânduri. Nu-mi plac articolele lungi care nu spun nimic, asta e altă treabă. Dar, de exemplu, îmi place să o citesc pe Gabriela Ilieş. Rar are câte un articol scurt. Dar de fiecare dată regret că i se termină articolul şi aştept continuarea, care uneori nu mai vine, cum nu a mai venit la un “serial” început de ea. A simţit că plictiseşte. Greşit. Sau “călător prin ţara mea” al Roxanei. Ce ar fi să ciuntească articolele ei doar pentru a avea un număr optim de cuvinte. Într-o zi am avut o temă “de ce scriu” în clubul psi. Simt cum ai dezvoltat această temă aici, într-un mod …vienelar. Te pup. Perfect articol.
Deoarece personal nu mă număr în rândul doamnelor, domnişoarelor o să mă abţin să număr câte cuvinte poate spune/scrie o femeie pe minut.
Noi, băieţii, prindem curaj cam de la trei beri în sus. Dar modest şi atunci.
M-a fulgerat un gând. Cum ar fi ca pe indicatorul “încetarea tuturor restricţiilor (auto)” să pună şi o listă cu care sunt alea? Întreb şi eu? ;)
Eu nu sunt o vorbareata in viata reala. Cred ca ne-am intelege de minune. Tu- vorbind, eu- ascultand. te citesc cu mare drag! :)
Poate se va ivi vreodata ocazia sa ne vedem si sa impartasim ganduri – eu vorbind, tu ascultand… :)) Iti multumesc mult! :*