Am comis-o iar. Nu pot scăpa definitiv de umbra aerului de superioritate. Stau de vorbă cu o persoană oarecare şi, din discuţie în discuţie, îmi dau seama că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă, că  în multe privinţe ştiu mai multe decât interlocutorul meu. Mă trezesc vorbindu-i puţin cam de sus. Mă cert în gând şi îmi promit că nu mai fac, deşi persoana de lângă mine pare să nu fi observat schimbarea de ton.

Încerc mereu să corectez acest defect, mai ales din cauză că am păţit-o şi eu şi nu mi-a picat deloc bine când am fost tratată de sus, de parcă eram un biet animăluţ prostănac. Nu reuşesc întotdeauna. Oamenii nu sunt egali, nu toţi au avut noroc în viaţă, iar asta face ca uneori diferenţele dintre ei să fie foarte mari. Ceea ce mă enervează la mine este faptul că nici eu nu am avut norocul de a mă naşte geniu, nici nu am muncit suficient pentru a mă putea număra printre cei mai informaţi oameni din lume, dar mă port uneori (tot mai rar, e drept) de parcă aş fi mai cu moţ decât alţii.

Ce mă împinge să mă port aşa cu câte o persoană? Din ce motive nu îmi văd lungul nasului? Nu vreau să mă amăgesc singură, să îmi spun că oamenii ar trebui să fie egali. Dar nici nu îmi place când îi tratez aşa. Asta nu este o lume ideală, oamenii nu sunt egali. Unii se nasc sănătoşi, alţii nu. Unii vin pe lume cu o inteligenţă peste medie, alţii nu. Unii au noroc de familii închegate, alţii nu. Unii au parte de o bună educaţie, alţii nu. Unii sunt ambiţioşi, altii nu.

 

Michelle Pfeiffer

 

Nu voi avea niciodată frumuseţea lui Michelle Pfeiffer, nici inteligenţa lui Einstein, nici ambiţia lui Valeri Brumel, nici imaginaţia lui Asimov. Asemănători mie sau cu mult mai presus de mine sunt sute de milioane de oameni. Ce motive am să le vorbesc uşor ironic celor care nu au avut norocul de a învăţa nici măcar puţinul pe care am reuşit eu să îl învăţ? Nu vreau să rănesc oameni, dar uneori o fac. Oare ce mă îndeamnă să afişez aere de superioritate dacă nu este absolut necesar?