Nu vă bazați pe vorbele copiilor! Vă pot induce în eroare, vă pot face să visați frumos, ca mai apoi, pe neașteptate, să pună dușul rece pe voi! Am pățit-o în această dimineață, însă vina nu este în totalitate a copilului, ci am și eu partea mea. Aș fi putut pune mâna pe telefon, să discut cu un adult, înainte de a visa cu ochii deschiși. Dar nu, eu m-am bazat pe spusele nepoatei mele, care are zece anișori, convinsă fiind că nu spune povești, ci are pe cineva alături.

Se făcea că la ora 7 dimineața, micuța Lorena îmi spune că este la țară, la mamaia ei, fericită că are niște pui de câine lup cu care să se joace. Vorbim câteva minute pe internet, după care mă întreabă dacă vreau și eu un pui, că oricum mamaia îi va da oricui îi va dori. Sigur că vreau! Ce vârstă au puii? întreb entuziasmată. Au 2 luni. Perfect! Nici că se putea mai bine de atât, nu? Îl anunț pe Mihai că ne va aduce Lorena un pui de câine lup, o întreb de câteva ori dacă mamaia chiar vrea să ne dea cățelul, ea îmi confirmă, după care…

”I se șoptește în căști” că puii nu au decât trei săptămâni, deci sunt mult prea mici pentru a fi luați de lângă mamă. Îmi vor da un pui când voi dori, însă eu chiar nu vreau să iau cățelul de lângă mamă la această vârstă, căci este mult prea devreme. Voi aștepta nerăbdătoare și pot doar să sper că mamaia nu se va răzgândi în următoarea perioadă. Între timp, voi încerca să mă documentez temeinic, să știu exact ce am de făcut când puiul de lup va ajunge la mine. Dacă aveți ceva sfaturi de oferit, le primesc cu plăcere și recunoștință.

Update înainte de publicare: se pare că puii au trei săptămâni de când au făcut ochi… :)

Lorena nu știe care este cățel și care cățea, așa că i-am dat un sfat plin de bun-simț: îl mângâi pe spate; dacă e bucuros – e cățel, dacă e bucuroasă – e cățea. :D