Ştiu că nu ne-am auzit de mult timp, însă vă rog să mă credeţi că am fost extrem de ocupată. Nu e uşor să ai grijă de o casă întreagă, de o familie dezordonată, plus de un duşman ce pândeşte din umbră. Este adevărat că alergând de dimineaţa până seara îmi păstrez sănătatea şi silueta, însă mi-e dor uneori de zilele în care leneveam fără rost şi toată lumea mă răsfăţa. Sunt atât de grăbită şi de aglomerată, încât mă văd uneori nevoită să mănânc pe fugă, să înghit mâncarea nemestecată, motiv pentru care m-am şi simţit rău de câteva ori.
Dar să vă spun. Oamenii ăştia sunt de groază, nu altceva! Eu aşez obiectele din casă într-un anumit fel, ei vin şi deranjează totul, motivând că s-au apucat de curăţenie. Eu încerc să protejez farfuriile, mâncând ficatul direct de pe podea, ei îşi bagă nasul şi mi-l tot pun în vase curate. Eu îmi fac culcuş pentru noapte în pături şi cearşafuri, ei vin şi mi-l distrug, chipurile pentru a le întinde cum e “normal”. Ce este normalitatea şi cum poate fi ea aplicată într-o asemenea relaţie?
V-am spus că e mare scandal de când ne-a intrat în casă domnişorica? Presimţirile mele de pisică inteligentă (stăpâna spune că sintagma “pisică inteligentă” reprezintă un paradox, dar cine să o creadă?) nu m-au înşelat. Piţipoanca asta, care a primit între timp o mie de nume, îmi face zile fripte şi nopţi albe. Numele ei oficial este Pufi, însă este strigată şi Pufina, Grăsuna, Piticuţa, Dulceaţa, spre deosebire de mine, care mai sunt strigată, pe lângă oficialul Miţi, doar Iubirica, Motanca, Miţoncul, Nebunica şi Parkour.
Tinerica asta mă scoate din minţi. Oricâte jucării ar fi răspândite prin casă, eu simt nevoia să stau în preajma ei şi să o atac ori de câte ori se mişcă sau îndrăzneşte să iasă de sub dulapuri. Din acest motiv am şi fost pedepsită ieri. M-au închis în dormitor, crezând că aşa mă voi linişti şi voi învăţa că nu am voie să o atac. Nu vreau să învăţ nimic. Da, aşa sunt eu, refractară! Ei, şi? Nu e destul că am învăţat să las pisica cea mică în pace când mănâncă? Sigur, nu am făcut-o de bunăvoie. Tinerica a intrat în casă fluturând un slogan de necombătut: Nu se pune nimeni între mine şi mâncarea mea!
Vrea să mănânce până bubuie? Treaba ei! Mie îmi convine de minune. Aşa voi fi mereu sigură că sunt mult mai iute decât ea, că vânez mult mai bine şi că nu pot fi prinsă sau speriată cu ziarul atunci când oamenii consideră că am greşit cu ceva. Nu ne-au mai făcut poze în ultimele zile, dar vă las să mă admiraţi în imaginile din prima zi, când domnişoara era proaspăt apărută în viaţa mea de pisică frumoasă şi inteligentă.
:) Mamă, ce minge de baschet ai pe covor! :)
ce răsfățate!!!!
:D Fain nume i-ati ales :D Rasfatata mica :D
Ha ha! sa va traiasca amandoua!
Si noi ne chemam rareori porcusorii pe nume, in schimb la gasit porecle suntem primii. :))) Apropo, a dormit mama pe canapei vreo 10 zile si Spock (maimutul crizat!) si-a simtit teritoriul invadat. A fost suparat vreo cateva zile pana am mutat-o pe mama din zona. :D
Ce viata oi fi avand tu acolo cu doua pisici.. Auzi tu, nu una, ci doua. Problema de-acum e ca pana la a treia nu mai e decat un pas.
Avem mingiute de toate felurile, Radu. Asa e cand umpli casa de pisici. :)))
Cele mai rasfatate. :))
Eu le-as fi pus niste nume pompoase, sa cada blogosfera pe spate, dar baiatul meu a refuzat clar. A ales ceva simplu, la care sa stie si pisicile sa raspunda. :))))
Multumim, asemenea! :)
La noi e un permanent razboi pe care nu stiu cum sa il opresc. Sunt asa nebune pisicile astea… Se bat non stop, iar eu stau paznic intre ele, in loc sa imi vad de treburi. :))
Aoleu, in nici un caz nu! Poate doar daca mai miorlaie vreuna sub geam dupa ce aflu cum se procedeaza pentru a domoli o pisica miorlaitoare si una atacatoare. :)))))
viață de pisică, domnule! :-)))