Departe în timp, pe vremea când bizonul alerga nestingherit pe unde îi poftea inima, trăia în adâncul pădurii o fată atât de mândră şi de frumoasă, încât era greu să întâlneşti alta ca ea, oricât ai fi căutat. Părul negru cădea pe spate în codiţe împletite cu migală de către tinerele ei prietene, costumul din piele de căprioară i se mula pe corpul suplu, mocasinii plini de franjuri parcă dădeau aripi mersului său graţios.

Cactus-Înflorit ştia că singura sa avuţie era bunicul înţelept ce îi putea lăsa moştenire o parte din cunoştinţele acumulate. Pentru că timpul era limitat, iar sarcinile în cadrul comunităţii erau numeroase, fata învăţase se lucreze repede şi eficient. Obişnuia să stea pe pământul cald şi acolo, aproape de bunicul ce purta pe frunte semnele unei vieţi trăite cu gândul la ceilalţi, la bunăstarea lor şi să îl asculte.

-Bunicule, ce crezi că se va întâmpla pe pământ când noi nu vom mai fi?

-Ehe, Cactus-Înflorit… Marele Spirit m-a lăsat într-o zi să privesc până departe, într-un viitor atât de urât, încât pare de necrezut. Spiritul nostru sacru va fi batjocorit, iar sufletele vor fi pângărite. Am văzut luptând frate cu frate, am văzut animale ucise doar pentru a satisface plăcerea fiarei ce se ascunde în om, am văzut natura distrusă cu brutalitate, am văzut cum viaţa îşi va pierde sensul, cum mai mult de jumătate din oamenii trăitori pe pământ vor renunţa la orice dogmă şi se vor lăsa pradă demonilor.

Cactus-Înflorit îşi priveşte neîncrezătoare bunicul, îşi aranjează franjurile costumului şi şopteşte:

-Bunicule, cum va putea trăi omul atunci, ştiind că a furat, a batjocorit, a minţit, a ucis, că a fost mai rău decât animalele? Ce îi va spune Marelui Spirit când se va întâlni cu el? Degeaba îmi spui, că eu nu pot pricepe ce va fi BANUL şi cum va putea el transforma omul în monstru. O asemenea poveste nu se regăseşte în inima mea, în legendele noastre şi eu nu o pot cuprinde cu mintea!

Anaconde a ales duzina de cuvinte.