Nu am cunoscut-o foarte bine, dar am remarcat din prima clipă că avea o fire dificilă, că era susceptibilă. Am fost colege aproximativ o lună, timp în care nu cred că am schimbat mai mult de trei cuvinte cu ea. Într-o zi, chiar înainte de a-şi da demisia, sătulă de ifosele şefei, ne-a spus o istorioară din copilăria ei:
“Fetelor, nu ştiu dacă v-aţi dat seama până acum, dar eu sunt ţigancă. Ştiu, nu se observă, însă lucrurile pentru mine sunt mai grele decât pentru voi, de obicei. Pe măsură ce m-am maturizat, am încercat să mă acomodez cu această idee şi cred că aproape am reuşit, dar în copilărie plângeam disperată, ţipam că eu nu vreau să fiu ţigancă. Am aflat că cei albi sunt români şi mi-am dorit să fiu româncă, să fiu albă ca şi voi, să nu fugă nimeni de mine, să nu îi fie nimănui scârbă să stea în apropierea mea.
Totul a pornit din ziua în care la ghena de lângă blocul nostru au apărut nişte ţigănci cu fuste lungi, care căutau prin gunoaie. Aveau codiţe împletite cu aţe, erau desculţe şi purtau pe umeri nişte saci de rafie slinoşi, plini cu resturi de mâncare. Copiii cu care eram, pui de români, au luat-o la fugă spre scara blocului, ţipând cât îi ţineau plămânii că vin ţiganii şi ne fură. Eram năucă, nu ştiam ce se întâmplă, dar m-am speriat şi am alergat alături de ei, repetând cuvintele lor.
Am intrat tremurând în casă, fără să fiu capabilă să scot un sunet. Abia după ce mama mi-a adus apă şi mi-a vorbit blând, m-am calmat şi i-am putut spune că lângă bloc sunt nişte ţigani, care au venit să ne fure. Mama s-a uitat lung la mine şi a început să râdă:
-Păi bine, fă, da’ tu ce eşti? Nu eşti tot ţigancă? Ce ai avut, de urlai aşa?
-Nu, nu, nu!!! Eu nu sunt ţigancă, eu nu vreau să fiu ţigancă!!!
Am plâns, am rugat-o să spună că nu sunt ţigancă, dar mama nu s-a lăsat înduplecată. Nici nu avea de ce. M-am născut ţigancă şi ţigancă voi muri.”
Povestea spusă de acea fată ne-a făcut în primul moment să râdem. Apoi ni s-a făcut milă de ea, din cauza faptului că nu îşi găsea locul nici printre ai ei, nici printre ai noştri.
Sunt unii care isi reneaga originile pentru ca se simt opresati rasial sau pentru ca nu-s mandri de apucaturile neamului lor… La noi opresiunea nu prea se simte, decat, cel mult, in reactiile opiniei publice. Ramane partea cu apucaturile. Sau obsesiile estetice – e mai frumoasa pileea alba decat cea tuciurie.
La Michael Jackson care a tot incercat sa devina alb pana a murit, culoarea pielii era o obsesie personala.
Nu avea pielea chiar neagra, dar se observa totusi ca este tiganca. Dar nu cred ca o deranja culoarea pielii, ci apucaturile neamului ei, cu care ea nu se acomoda. Era o fata cuminte, educata si plina de bun simt.
Despre Michael auzisem ca ar fi avut vitiligo, ceea ce duce inevitabil la dorinta de a avea toata pielea de o singura culoare, indiferent care ar fi aceea.
Daca era constienta ca nu se observa, atunci de ce isi mai facea probleme? Nu am mai auzit asa ceva, intotdeauna mi-am imaginat ca ei sunt mandri de etnia lor. Ea e un caz aparte, poate ca daca i se spunea de (foarte) mica…
Era mai alba decat altele, dar nu suficient de alba. Cred ca se amagea singura. Probabil isi dorea sa fie altceva din cauza ca traise printre romani, intr-un bloc in care doar ea si ai ei erau tigani. Nimic in comportamentul ei nu lasa sa se vada ca este tiganca. O tradau pielea si ochii.
Eu am avut o prietena care era tiganca. Viata ne-a despartit dar sa stiti ca o prietenie mai sincera ca aceea nu am mai avut dupa. Era în stare sa sara i în foc pentru mine.
A fost în stare sa cumpere tot personalul maternitatii unde am nascut primul copil numai sa fie ea prima care îmi ofera cadoul ptr copil. Pacat ca ne-am pierdut din ochi, dar asa e viata, ramai doar cu amintiri!
Am avut si eu in adolescenta o prietena tiganca, aproape blonda si cu ochii albastri. Dar nu se sfia sa spuna ca este tiganca. Nici nu se purta ca cele din neamul ei. Mi-a oferit o prietenie total dezinteresata si am pierdut-o cand s-a maritat. S-a mutat din Ploiesti.
Cum sa nu isi faca probleme daca ea in sufletul ei nu se simtea de acord cu cine/ce era sau i se spusese ca este ? Gandeste-te, de exemplu, la o persoana transgender, care poate arata si ca un top model si/sau sa aiba si succes in cariera sau social, insa in sinea lui el simte + STIE (de mic copil, de obicei de dinainte de 5-6 ani) ca este femeie, (sau invers), si lucrul asta sa nu fi fost adresat de mic in mod competent, sau nici acum nu poate fi adresat pt ca ultimul lucru pe care acea persoana ar dori sa il faca ar fi sa dea cu piciorul la cariera daca se va ocupa de schimbare de sex, (daca acest lucru ar conta in acea societate, si ar fi poate important si pt job, si daca nu ar avea nici sprijin de la mangement-ul lui de la serviciu). Lucrurile astea care tin de identitate de sine atat de profunde cum ar fi de ex sexul si etnicitatea sunt niste puncte deosebit de sensibile, care pot ulterior chiar influenta negativ chiar si formarea mai conturata a personalitatii in timpul adolescentei, vor influenta negativ si incercarile ulterioare de a forma relatii autentic intime deschise cu alti oameni, adica sunt chestii care in mod aproape sigur vor afecta acea persoana in moduri destul de semnificative din punctul ei de vedere in legatura cu relatia sa cu lumea din jur, la un nivel de fapt probabil imposibil de inteles de ceilalti care vor privi chestiunea in mod matur si practic asa cum ai facut tu, si cum am face probabil majoritatea dintre noi. Insa acelei persoane, daca nu i se confirma de catre cineva in care are ea incredere atat ca i se intelege punctul de vedere cat si sa i se ofere acea solutie practica pe care ai propus-o tu, plus sa i se ofere suport adecvat social, eu cred ca va continua sa se zbata ca un peste pe uscat si in continuare.
NB: a fi persoana transgender NU are nici o legatura cu orientarea sexuala. O persoana transgender este o persoana care simte in sinea sa si stie in sinea sa ca este de sex diferit de ce vede in oglinda, si de ce i s-a spus de mic ca este, si incepe sa simta acest lucru de mic copil de tot (deci deja pe la 4-5 ani), si ulterior acea persoana poate avea orientare sexuala homosexuala, sau heterosexuala, sau bisexuala, sau chiar asexuala, (am citit ca exista si asa ceva), desi, din punct de vedere practic realist, ce se intampla este ca, deoarece acea persoana va ramane mai imatura per total global, pana si clarificarea orientarii sexuale fata de sine insusi, (care in mod comun devine mai pregnant conturata dupa ce se intra in pubertate, si ulterior in adolescenta, initial mai difuz si apoi din ce in ce mai clar), va ramane difuza, sau chiar infantila (lipsa de interes pt sex obisnuit), si se creeaza probleme ulterioare si pt stabilirea de realtii intime cu alte persoane.
In plus, chiar daca o persoana transgender este sprijinita de la bun inceput de parinti si de o echipa competenta, se va ridica problema etica a cand sa se inceapa tratamentul hormonal, chiar la inceputul pubertatii sau mai tarziu, pt ca de fapt NU se poate sti daca acea persoana va dori sa isi schimbe sexul sau nu, totodata nu se va sti ce orientare sexuala are, si cum se va descurca social in functie de asta in societatea respectiva. Este un lucru ff complicat si desi exista niste ghiduri de tratament si de adresare a acestor feluri de probleme la cateva universitati de renume international, in mod practic in teren efectiv problemele sunt multiple. Cel mai important este suportul parintilor, dar trebuie si al societatii. Efectiv este de nivel de nevoie de interventie ca si pt un copil cu multiple handicapuri. (Din fericire cazurile sunt destul de rare, cam la nivel de 1 la 10 000 copii baieti care in sinea lor stiu ca sunt fete, si invers 1 la 30 000 copii fete care in sinea lor se simt baieti, si NU este vorba de o simpla fetita “mai baietoasa”, sau un baietel “mai sfios sau timid din fire”, este chiar vorba ca se cred si se simt total de sex opus celui aparent si chiar genetic confirmat biologic.)
Desigur, cand e vorba de etnicitate, situatia desigur NU e asa de grava ca in cazul identitatii de gen, insa persoana respectiva poate avea probleme si ea.
Recomandari de filme artistice care exploreaza la un nivel calitativ tulburarea de identitate de gen la persoanele transgender sunt:
1. Ma Vie en Rose (film francez larg social tolerabil despre un baietel cu suflet de fetita, ff gingas si poetic prezentat, cam nerealist fata de ce exista in real life, insa realist din punct de vedere al sufletului copilului respectiv, adica film total etic fata de un posibil copil si tanar transgender)
2. Boys Don’t Cry (film dramatic cu Hilary Swank si Chloe Sevigny, dur, si brutal, greu de tolerat mai ales de o persoana transgender deoarece nu prea ofera sperante prea mari, insa este destul de realist pt societatea rurala americana, si este util pt ca reprezinta un semnal de alarma pt societate sa faca ceva, si este util si pt publicul larg, sa inceapa sa inteleaga despre ce e vorba, desi efectiv exista risc sa se sperie…adica eu personal am considerat acel film destul de dur si m-a cam speriat, dar eu sunt si mai sperios din fire)
3. The Crying Game (film cam romantic + de actiune, cu surprize si suspans, un film care este misto si ca actiune in sine, dar desigur doar prezinta problema, insa nu ofera vreo posibila solutie realista)
Filme care exploreaza problemele care pot apare in cazul unor identitati etnice neclare si nemarturisite sau neacceptate sunt multe si unele se refera la cazuri de persoane care au o parte de american-african desi aparent sunt albe, sau persoane care s-au nascut in etnia si religia evreiasca si apoi au fost botezati crestin de mici (in conditii istorice si sociale specifice) si abia apoi mai tarziu isi descopera identitatea si isi fac probleme.
In sens mai larg anumite aspecte comune se pot regasi si la unii copii adoptati carora nu li se dezvaluie decat mai tarziu ca au fost adoptati, si se gandesc oare de au fost mintiti si incep sa se gandeasca si la oare de ce au fost pusi catre adoptie de mama si tata biologici, (chiar si daca parintii adoptivi sunt total OK, si chiar si daca ei insisi sunt OK asa la nivel rational, insa la nivel emotional tot e posibil sa inceapa sa aiba dubii despre sine sau sa isi faca probleme.)
Indiferent ce motive ar avea, cand un om nu se simte bine in propria piele, sigur va avea o viata grea, cu multa amaraciune si frustrari. Nu se va simti bine nicaieri, decat poate in propria lui minte, ceea ce il va face sa devina introvertit, salbatic, poate chiar rau.
Dar sa incerci sa schimbi un copil ajuns abia la pubertate mi se pare exagerat. Mi se pare ca este mult prea devreme, mai ales ca majoritatea copiilor trec pe la 10- 12 ani prin tot felul de faze de negare.
Foarte interesant articolul, iar Rudolph se intrece pe sine uneori!
Am simtit si eu de curand ca nu imi pot nega eu-l adevarat, si nu e neaparat o bucurie. Bine, e important sa ai pe cineva alaturi care nu iti subliniaza lipsurile si neajunsurile si care te accepta asa cum esti, dar, sa fim seriosi, cine face asa ceva?
Toti caraim impotriva celorlalti si gasim tot felul de defecte si neajunsuri, pe care le speculam in interes personal (il fac sa se simta prost iar el imi ofera ceva ce in mod normal nu mi-ar oferi). Fortam nota mai exact.
Cat despre a fi de o rasa sau etnie anume, eu provin din rusi- lipoveni. Nu am nicio legatura cu cultura lor, insa in anumite momente esentiale ale vietii societatea ma trimite direct la originile care pt mine nu inseamna nimic. Romanca nu sunt suta la suta, sunt botezata la biserica de rit vechi, dar nu stiu cum de viata m-a adus tot cu un tip de aceasta etnie, care cred eu ca doar de asta m-a acceptat. Deci, shit, Vienela, ai atins ceva corzi sensibile azi!
Intr-adevar, Rudolph a explicat foarte clar si la obiect ce se intampla cu anumiti oameni. Voi incerca sa imi fac timp sa vad filmele recomandate de el.
Cred ca toti avem, intr-o mai mica sau mai mare masura, sentimentul ca nu apartinem in totalitate locului sau vremurilor pe care le traim. Sau ca suntem altfel decat ceilalti.
Nu m-am gandit nici o clipa ca acest articol ar putea avea vreo legatura cu problemele tale, dar acum, dupa acest comentariu, incep sa inteleg cate ceva(sau macar imi inchipui ca inteleg).
@Minnie cred ca de multe ori sunt obligati sa se simta mandri de apartenta lor, dar cred cu tarie ca exista cazuri in care si-ar fi dorit sa fie romani sau alta natie …
Dar eu nu am contestat asta……. Am spus ca sunt si oameni buni printre ei!
Denis, nimeni nu te poate obliga in viata sa fii mandru de ceva. Asta ramane doar alegerea ta. Ca ti se baga de mic in cap ca esti cel mai cel, da… Atunci vei crede cu tarie ca lucrurile stau chiar asa, pana la proba contrarie.
E diferenta mare între cum te vezi tu, cum te vad altii si ceea ce esti în realitate.
Chestie de perceptie…
Iar asta nu ne aduce de obicei decat suferinta, pentru ca avem tendinta de a ne vedea mai cu mot decat suntem in realitate. :((
Si eu am o poza mare, un tablou, de cand eram mica, intr-o satra de tigani ce se stabilise langa satul bunicilor.Si cand nu eram cuminte , ma amenintau ca ma duc inapoi la satra, ca de acolo m-au luat.Si semanam, ei negrii-tuci si eu blonda-papadie:)).Dar acum ma uit cu drag la poza aia, ma gandesc ca m-as fi acomodat cu fuste lungi si banuti in par…
Iar daca erai de-a lor bineanteles ca învatai sa ghicesti în palma, bobi sau ghioc iar eu eram clienta ta preferata! ☺
Cand eram mica, inca mai circulau pe strazile orasului carute cu coviltir, in care vedeam acele fete brunete, cu fuste in multe culori, cu banuti in par, fete care pareau sa nu aiba nici o grija pe lume. Iimi doream din tot sufletul sa fiu ca ele, sa ajung sa fiu rapita si crescuta intr-o caruta. Apoi a venit ziua in care am avut ocazia sa stau alaturi de niste tiganci, intr-un autobuz aglomerat, pe o caldura infernala, timp de aproape doua ore. Din acea zi mi-a pierit cheful de a locui intr-o caruta cu coviltir, alaturi de tigani. :))
Te-ai fi acomodat, te-ar fi plimbat pe la balciuri, ai fi fost atractia principala. :))
Mie nu mi se pare de ras, bietul copil. Idiotii de adulti creaza complexe acolo unde nu sunt. Saraca fata. M-a induiosat. E asa o societate primitiva si ne-educata estul nostru salbatic. Ti-e si jena. Biata femeie. Si apoi romanii se simt prost ca-s aratati cu degetul in occident. Pai nah…culegi ce semeni.
Am ras de ironia situatiei. O tiganca care se teme sa nu fie furata de tigani. Dar era atata suferinta in ochii acelei fete… Era usor de intuit ca ai ei nu suporta gandul ca ea isi doreste sa fie altfel si din acest motiv nu o accepta in totalitate. La fel de usor era sa vezi ca nu toate fetele care erau cu mine atunci au inteles drama acestei fete, care ar fi vrut sa fie acceptata printre noi.
Noi, oamenii, suntem atat de cruzi cu cei care nu sunt ca si noi, ii excludem fara nici o mustrare de constiinta, fara sa ne pese de suferintele lor.
Sunt si tigani cinstiti, care nu fura si nu dau in cap. Sunt unii chiar mai de treaba decat romanii, dar asa li s-a creat imaginea de sute de ani si asa vor fi considerati mereu. Faza e ca ei nici nu vor sa faca ceva pentru a se schimba. Si au oportunitati, uite de exemplu la facultate, sunt oferite cateva locuri pentru rromi, gratuite. Crezi ca se deranjeaza cineva sa profite de acest lucru? Nu. Nici macar la scoala, unde au rechizite gratuite, nu merg. Mie mi s-a facut mila de fata despre care ai vorbit aici.
Am cunoscut si eu cativa tigani care erau mai buni si mai cinstiti, mai culti si mai curati decat multi romani, dar tot le era greu sa treaca pentru prejudecatile altora.
Uite, Ionut a avut in generala un coleg tigan, un copil educat si cuminte, venit dintr-o familie de oameni extraordinari. Au ales sa il dea la liceu printre romani, desi avea posibilitatea de a alege un loc oferit pentru rromi. De ce? Pentru a nu se simti marginalizat, stigmatizat.
Pentru a trimite un copil la scoala este nevoie de mult mai multe, nu doar de rechizite…
Am lasat un comentariu la postarea aceasta, dar probabil ca a intrat la spam, ca nu apare aici:-??
Oricum, spuneam ca sunt unii tigani mai de omenie decat unii romani si ca odata ce li s-a format o anumita imagine, este mai greu ca lumea sa isi schimbe parerea despre ei. La fel cum suntem si noi in Europa. Putem face orice de acum, mereu vom fi priviti ca nsite hoti si mincinosi.
Da, l-am gasit la spam si l-am scos. ;)
Este greu din cauza ca noi, oamenii, avem tendinta de a judeca doar faptele rele, doar pe astea le tinem minte si doar la ele ne raportam. Asa ca ne meritam soarta… Din pacate…
Am avut o colega tiganca si am lucrat,mancat la serviuciu aproape 9 ani.Eu aduceam mancare si puneam masa,iar ea strangea.Se stabilise niste reguli intre noi.Curata, ,corecta , cocheta , discreta,loiala ,isi recunostea etnia .Am mai intalnit cateva tiganci,la fel de minunate.Nu putem sa-i bagam pe toti intr-o oala.
Normal ca nu putem, pentru ca fiecare padure are uscaturi. Dar este in natura umana aceasta rautate, aceasta tendinta, de a ne crede superiori altora, doar din cauza ca am avut mai multe oportunitati sau ne-am nascut cu pielea de alta culoare.
O inteleg perfect pe fata aia. Si eu m-am simtit la gel multa vreme, facand parte dintr-o familie mixa si religii diferite.
Eu am prostul obicei(prost pentru sanatatea mea mentala) de a incerca sa ma pun mereu in pielea altora, de a incerca sa simt ceea ce simt altii. Nici nu iti imaginezi cata suferinta simt in cele momente, cand inteleg sau cred ca inteleg necazurile altora.
din păcate, e vina temenilor și a percepției românilor despre țigani.
Din cauza unor scursuri suferă toată etnia. Văd țigani care nu suferă țigani, dar pe-ăia pe care într-adevăr n-ai cum să-i suferi.
Practic, eu văd vina românilor cu idei preconcepute și a țiganilor care în loc să sufle și-n iaurt ca să nu mai atragă atenția, fac totul exact pe dos…
Este greu sa scapam de ideile preconcepute sau capatate in copilarie. Eu imi amintesc de cozile imense la care stateam noaptea pentru 1 kg de carne. Dimineata, cand se deschidea macelaria, apareau din senin zeci de tiganci cu plozii in brate si se bagau in fata. Era vai de cel care indraznea sa le atraga atentia ca nu acolo este locul lor, ca toti ar trebui sa stam la coada. Cum sa iti placa asemenea oameni?
Toti suntem oameni. In fond, suntem la fel. Ne diferentiaza educatia, cultura in care traim. A fi marcata de problema etniei era o problema a ei. Avea clar o problema, probabil cu radacini in ceva din educatia de acasa, incompleta si incorecta, dupa parerea mea. Fiindca nu e firesc asa ceva. Trebuie ca un copil sa fie constient de originile sale. Si sa creasca avand aceasta constiinta si si sa cunoasca faptul ca e posibil ca in viata sa existe si ceva probleme legate de acest lucru, atunci cand esti minoritar. Dar e greu, nu toti oamenii, desi sunt parinti, stiu sa si fie.
Am vecini tigani, peste drum. In afara de faptul ca el este cam betiv, nu au alte defecte. Sunt muncitori, cu mult bun simt, curati, au doua fete care au terminat facultatea, una chiar medicina. Nimeni nu le spune ca sunt tigani, desi au venit pe strada noastra cumparand acea casa, acum vreo 18 ani. Deci le-a trebuit un pic de curaj sa vina sa locuiasca intre atatia romani. Si trebuie sa spun ca li se cunoaste foarte bine etnia.
Am avut colegi tigani si in scoala generala (doi chiar), chiar o colega de banca, vreo 3 ani. Ne-am inteles foarte bine. Am avut si la liceu coleg de clasa tigan. La fel, nicio problema n-a fost. Nici ei nu aveau probleme cu noi.
Din nou spun, din pacate, dupa parerea mea, ceva in educatia acelei fete, nu fusese facut corespunzator in copilarie.
Si eu am mai avut vecini sau colegi tigani. Unii mai buni, altii mai rai, dar putini care sa fie deranjati de etnia lor. Probabil fetei i-a placut ceva la romani sau i-a displacut foarte tare stilul de viata al tiganilor, cine stie la ce a visat…