Nu îmi sunt foarte clare evenimentele din acea zi. Eram cumva absentă şi aveam toate motive să fiu aşa. Era ultima zi în care îmi mai vedeam tatăl,  înainte de înmormântare. Îmi amintesc de verii mei, de căldura incredibilă din casă, de amorţeala pe care o simţeam, ca şi cum nu mie mi se întâmplau toate astea.

Şi încă mă enervez când mă gândesc la ţipetele isterice care au sfâşiat aerul la un moment dat, când o doamnă a intrat pe uşa casei purtându-se de parcă era bocitoare profesionistă. Aoleu, unde te duci, Sandule, de ce ne laşi pe noi suferind de dorul tău? Ne uitam unii la alţii, întrebându-ne cine mai este şi ciudata asta. De la un văr am aflat că era rudă cu noi. Nu o văzusem niciodată în 16 ani, nu auzisem de ea.

M-a umplut de nervi. Aş fi vrut să tacă din gură, să mă lase cu gândurile mele, cu jalea din sufletul meu. Mi s-a părut o întinare a acelei ultime zile. Era ceva fals în plânsul ei. De ce nu i-a păsat de el atâţia ani, de ce nu a venit să îl caute, dacă l-a iubit atât de mult?

Astăzi m-a lovit iar acel sentiment, acea revoltă faţă de făţărnicia oamenilor. Trec ani de zile în care nimănui nu îi pasă dacă un anumit om mai trăieşte sau cum trăieşte. Nimeni nu îi pronunţă numele, nimeni nu se gândeşte la el. Şi deodată, în clipa în care suntem anunţaţi că a trecut în nefiinţă, toţi plângem şi ne amintim cât ne-a plăcut acel om, ce mare om era, îl proslăvim aşa cum nici nu ar fi visat când era în viaţă.

Alteori, toţi ştim câte ceva despre el, toţi ne dăm cu părerea, toţi îi judecăm faptele de demult, toţi suntem în măsură să îl condamnăm pentru ceea ce a făcut sau nu a făcut, ba chiar ne băgăm nasul şi în deciziile luate de familia lui. Tocmai am scăpat de un prieten de pe facebook, blogger, după ce l-am văzut postând acest mesaj: “Sergiu Nicolaescu va fi incinerat, fără slujbă. Nu înțeleg această decizie luată de familia cineastului.” De ce îl … aia grija pe el? Pe noi, în general? De ce considerăm că alţii ne sunt datori, că trebuie să ne dea explicaţii?

De ce nu putem trăi fără să ne uităm peste gard? De ce ne amintim că anumiţi oameni merită respectul nostru doar după ce nu mai au ce face cu el?