Se spune că fiecare dintre noi se naște cu o anumită menire. Unii își trăiesc întreaga viață fără să descopere care este aceea. Să fie adevărat că eu mi-am descoperit-o? Sau este o simplă și călduță iluzie? Consider că am apărut pe pământ pentru a fi oamenilor de folos. Credeți că există un scop mai nobil pentru care să trăiești, să lupți și să mori? Când am venit pe lume, ursitoarele s-au adunat în jurul meu și au cerut pentru mine însușiri alese: abnegație, modestie, dorința de a curăța răul și urâtul oriunde l-aș întâlni. Mama, auzindu-le, a început să plângă tăcut. Copile, toți te vor invidia pentru parfumul tău pur, toți vor încerca să te strivească pentru a-ți ajunge la inima dornică de sacrificiu, mi-a spus ea, doborâtă de o tristețe inexplicabilă. Nu putea înțelege că ursitoarele plantaseră deja în mine bucuria de a mă dărui total, până la jertfa deplină. Oare toate astea chiar s-au întâmplat sau îmi pierd mințile? Și, dacă da, cum îmi explicați faptul că nu îmi pot împlini menirea? De ce, dacă am fost concepută pentru a curăța hainele de murdărie și a le parfuma, astăzi am rămas lipită de hubloul mașinii de spălat, în vreme ce șosetele se învârteau în apă chioară?

Ariel,

capsula cu gel