Nu-i pic de romantism aici

Am senzaţia că mărşăluiesc de o viaţă pe trotuarul ud. Vântul rece pătrunde uşor prin ţesături. Îl simt de parcă mii de ace mi-ar înţepa hainele. În urma lui, ca un fir de aţă, se strecoară ploaia. Voi treceţi pe lângă mine grăbiţi, nepăsători sau poate doar înfriguraţi, visând la un ceai cald şi o pătură miţoasă. Eu privesc firele de iarbă şi-mi amintesc de ziua când mi s-a rupt o cataramă la saboţi. Ploua la fel de tare. M-am descălţat şi-am alergat fericită, cu braţele întinse parcă spre un viitor mai luminos.

Astăzi refuz să mai alerg. Am papuci de plastic în picioare. Risc să alunec pe vreo frunză, aşa cum orice arcuş alunecă pe strune. Nu-i pic de romantism în a alerga trăgând căinele de lesă, dar e o fericire simplă, neaşteptată, plină. De fapt, după vreo doi paşi ajunge el să îşi tragă stăpânul. Ne-am jucat de multe ori aşa. Acum ne mai deplasăm puţin; eu pe trotuar, el prin iarba mustind de apă. Din cer toarnă cu găleata. Vântul îmi aruncă gluga din cap. Somez în gând câinele să se grăbească. Am îngheţat. Sper să nu am nevoie de cataplasmă diseară.

Bruno se opreşte la fiecare bălărie, aşa cum poetul se opreşte la fiecare literă. (Câinele) adulmecă. Trece la următoarea. Iar adulmecă. Aţi observat vreodată de câte pregătiri are nevoie un câine pentru a-şi face nevoile cele mari? :D Miroase poate zeci de locuri, fir de iarbă cu fir de iarbă. Când crede că a găsit locul potrivit, începe să se învârtă în jurul cozii, parcă dorind să azvârle rahatul fix acolo unde nu i-a mirosit a nimic. Îndoaie labele pentru a ajunge în poziţia potrivită. După ce termină, se îndepărtează un pas şi apoi smulge cu ghearele pământ şi iarbă, aruncându-le în spate, încercând să învelească “bucuria” într-un glob de glod. :p

O clipă mă tentează gândul parşiv de a nu aduna rahatul ăla în formă de tub. Cine să vadă pe ploaia asta că nu sunt un cetăţean model şi un stăpân responsabil? Îmi revin. Nu-s chiar atât de nesimţită şi nici n-am capul pătrat. Chiar în timp ce scot punguţa din buzunar, un alt gând îmi trece prin minte: dacă mă lăsam cuprinsă de lene, dacă mă făceam că plouă şi mă trezeam apoi că vuia internetul? Nu ştii niciodată cine te pândeşte de dincolo de perdea, aşteptând să te facă vedetă pe youtube. :D

Mă grăbesc spre casă, anticipând momentul când voi desface un borcan de dulceaţă şi punga de biscuiţi. Alerg cu capul în jos, ferindu-mi ochii de vântul rece şi de ploaia ce-mi bate cu insistenţă în pleoape. Bruno prinde lesa în dinţi şi mă ghidează spre casă. Nu ştiu care dintre noi se opreşte primul. Scot cheile din buzunar. Cartela interfonului nu funcţionează. Ce zmei are? Îmi ridic privirea. Hopa, am nimerit la scara vecină!

Râd înveselită. Nu-i pic de romantism aici. Viaţa întreagă poate fi o joacă. Trebuie doar să ai puterea de a privi cu detaşare, de a nu te lua prea în serios. Poţi chiar, dacă ai timp şi chef, să intri cu un text în jocul celor 12 cuvinte (romantism, biscuiti, glob, patrat, litera, fir, arcus, catarama, patura, tub, borcan, cataplasma), alături de mine pe Marte sau alături de colegii mei, la Eddie pe blog.