Este lucru ştiut că meseria de părinte se numără printre cele mai grele meserii. Ai atât de multe responsabilităţi, atât de multe aşteptări, atât de multe griji, dar şi cele mai mari recompense. Când îţi vezi puiul că reuşeşte să zboare fără probleme, când vezi că munca ta dă roade, uiţi de tot. Uiţi câte nopţi ai pierdut stând de veghe, uiţi de câte ori ai repetat alături de el, până când a înţeles, uiţi că te-a mai şi supărat…
Aş vrea ca astăzi să vedem şi cealaltă parte, să aflăm cât este de greu să fii copil, când ai părinţi orgolioşi, ambiţioşi, când ţi se cere mai mult decât poţi oferi. În familia mea a devenit tradiţie să învăţăm copiii, de la vârste foarte fragede (2-3 ani) poezii pe care alţii le învaţă la şcoală. Cât de greu a fost, veţi vedea imediat.
Mama mea a considerat că o fetiţă de 3 ani poate învăţa fără probleme Scrisoarea III. Cu ce să înceapă? Cu partea “mai uşoară”.
“-Tu eşti Mircea?
-Da-mpărate.”
Singura problemă a fost faptul că abia îmi învăţasem numele. Nu pricepeam ce este o poezie, nu pricepeam că trebuie să repet spusele mamei mele. În concluzie, versurile ieşeau cam aşa:
-Tu eşti Mircea?
-Nu, eu sunt Vienela Sas.
Cum să mă las mai prejos? Când Ionuţ avea vreo trei ani, m-am gândit că a sosit momentul să îl învăţ “Muma lui Ştefan cel Mare”. Îi spuneam un vers, apoi încercam să îl traduc, pentru că erau foarte multe cuvinte pe care el nu le cunoştea. După ce răbdarea mi-a fost pusă de multe ori la încercare, a reuşit să repete o parte din poezie, deşi acum sunt sigură ca nu înţelegea mare lucru. Dar nu l-am putut face să spună
“Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.”
Nu reuşea să priceapă ce sunt spicele, dar cunoştea cuvântul spiţe, aşa că se folosea de el şi poezia suna aşa:
“Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi,
Cad ca nişte spiţe, de securi loviţi.”
Credeţi că este uşor să fii copil, când ai asemenea părinţi?
Bine spus
mereu am zis ca nu e usor lucru sa fii copil :)
sa stii ca asa erau bunicii mei…exact ca tine si ai tai :))
Asa o fi…
Dar cat mi-as dori sa fiu din nou copil!
eu incerc sa le inteleg suferinta atunci cand vad ca nu o pot scoate la capat cu noi, cei mari…
ehe meserie de parinti, sunt nou astazi mergem la ecografie poate aflam si noi ce este “bobul de mazare”, tinand cont ca este primul copil ne punem 1 milion de intrebari, nu prea stim ce sa facem cu el :)). Dar un lucru este sigur cand o sa l aducem acasa o sa-l verificam daca mai respira din 5 in 5 minute de frica :((. Urmeaza vremuri cu foarte multe ore nedormite.
Al meu parinte Dumnezeu sa il odihneasca, avea treaba cu tabla inmultirii. Atunci , il criticam pentru ca nu il intelegeam, mai tarziu i-am multumit.
@Narcis: Asa este, vieti pierde multe multe ore la inceput, dar urmeaza ceva minunat, ceva ce nu se poate descrie in cuvinte. Incercati acum sa va odihniti cat pute-ti de mult.
in occident exista mai mare toleranta, inclusiv pt copii. Nu sunt serbari la gradinita, s daca sunt, se danseaza si canta in grup, deci nu poezii. Mai putina presiune. Cand mergem in Ro, avem mereu intrebari: ia zi, ce poezie te invata aia de acolo. Ciuciu :D
Cred ca un copil nu ar trebui sa aiba legatura cu “obligatie” si nici cu “asteptari”. Cu dragoste si respect, ca pt un semen. Ca pt mine. Asta ar trebui specificat in toate cartile de copii, in toate articolele: viata incepe cu dragoste si respect. De fapt, astea sunt si caracteristicile definitorii ale crestinismului.
când am văzut că numai fata mea nu știa poezii la 2 ani jumate, am încercat să o învăț o poezie din care ea spunea cum voia ea, nu cum spuneam eu (“a păpat miaule” în loc de “a mâncat pisica”)
Am crezut că are probleme, prea erau ăilalți deștepți !
Am dus-o la neurologie și m-a dat aia afară să nu mă mai iau după toți cretinii și să las fata în pace :)
Am lăsat-o.
Timp de doi ani “a păpat miaule” :))
Unii se mai lauda si aiurea…. Asa imi pune si mie intrebari unul si altul ca de ce nu vorbeste copilul. Vorbeste, dar nu in prezenta tuturor si pe limba lui. Altii la 2 ani si 5 luni cat are al meu, abia zic mama si tata si da…. sunt sanatosi! Fiecare copil are ritmul lui. E trist cand altii care se cred superiori pun presiune pe noi, parintii incepatori si pe bietii copilasi. Al meu nu stie nicio poezie, dar recunoaste cateva litere. :D si nu-mi pasa! Are timp sa invete!
Of, fata mea nici nu vrea sa vorbeasca la 2 ani, dar ma simt tare mandra ca stie cateva litere :)), nu stiu cum de s-au lipit de ea. Insa daca nu are chef nu o presez.
Asa e si baiatul meu :)
Ce bine e sa fii copil! :)
Eu pana la 5 ani am crescut la bunici, deci nu am avut treaba cu poeziile :)) eu alergam dupa gaini, ma duceam cu tataia la stana si calaream oi…ma duceam(o alergam) cu vaca la vacari :)) si lucruri de genul :-“
:)) povestile tale imi amintesc de o intamplare din familia mea :) Fratele meu era la gradinita si avea de învatat pe de rost o poezie pe care o exersa cu mama. Pentru ca fratele meu nu intona, mama a inceput cu patos sa-i de-a exemplu cum trebuie interpretat. Din toatta osteneala mamei, fratele meu a inteles ca trebuie sa recite cu vocea mai pitigaiata :))) asa ca s-a apucat sa recite foarte serios poezia, “ca o moara stricata” dar pitigaiat, ca vocea unei femei :))) Ne-am prapadit de ras… doar el nu intelegea ce este amuzant in toata povestea asta! :))
Romana ca romana, dar sa vezi la matematica ce este… Stau si eu cateodata cateva minute sa inteleg o problema de clasa a III-a :)) Dar pentru un copil?…
cel mai usor este sa fii copil, mai ales cand esti mare …din pacate mult au uitat asta, si isi iau prea in serios statutul de adult :))
Acum nu-mi dau seama ce se petrece in familia voastra:
– aveti o obsesie pentru poezie si vreti s-o inoculati urmasilor la varste cat mai fragede
sau
– aveti o obsesie pentru poeme istorice?
Eu cred ca e usor si placut si memorabil de fantastic sa fii copil
Pacat ca nu realizezi atunci si timpul fuge atat de repede
In fiecare familie exista traditii :)
La voi cea cu poezia :)
Ai mei nu m-au stresat cu nimic. Dar eu m-am dus la gradinita lipita de mama…cu mama, exact la 3 ani. Deci era de ajuns. Ce se facea la gradinita era suficient. Mama era educatoare pe atunci, am mai povestit eu. Stiu ca sa citesc invatam singura ca ma enervau toti ca stateau cu nasul in carti sau mai ales in ziare :)) Si ma rugam de tata sa-mi spuna literele. Asta pe la aproape 5 ani… :)
Știi ce-i mai ciudat?
Că nu părem a învăța din greșelile părinților noștri.
Uite, eu detestam faptul că taică-meu îmi cerea să scriu caligrafic, iar acum, când îi văd pe Ziurelul sau Mărgelatul scriind urât, le șterg cuvintele acelea și îi pun să scrie din nou. Și-mi promisesem să nu fac asta cu copiii sau nepoții mei…
Mi-ai amintit de o amintire de a bunicii mele.Avea in jur de 30 de ani si era in vizita la verisoara ei care avea o fetita de 3-4 ani care avea o pasiune pentru cafea.In timp ce ele serveau o cafea vine si fetita imediat si cere cafea.Mama ei ii spune ca daca vrea cafea sa spuna poezia Catelus cu parul cred.Poezia fetitei s-a rezumat la : Catelus cu parul cret,dai cafea?
Nepoata mea (adică fata cumnatului meu) avea vreo 3-4 ani când am încercat să învăţ două versuri (având în vedere că trăia printre pisici care furau brânză – şi nu numai):
Miau, miau, miau,
Unde-i brânza ca s-o iau?
Rezultatul:
Miau, miau, miau,
Unde-i brânza s-o mănânc?
Toată lumea s-a prăpădit de râs, iar eu am tras (în sinea mea) concluzia (greşită sau nu) că bietul copil nu are simţul rimei şi al ritmului, dar, în compensaţie, stă foarte bine la capitolul logică, pen’ că pisica ia brânza ca s-o mănânce, nu? :)
:)))))) Ha, ha, ai reusit sa ma distrezi! Timpul ce a spus? Te inselai sau nu?
“Muma lui Stefan cel Mare” o stiam din clasa a II-a sau a III-a. Cand a venit vremea sa o invatam la scoala eu o stiam deja. La fel si Crezul, l-am invatat tot in perioada aceea si mi-a prins bine la ora de religie. Oricum e bine sa invatam lucrurile noi la timpul lor, altfel se aplica zicala: “unde dai si unde crapa”. Dar sa recunoastem, cuvintele pocite si incurcate de copiii nostri sunt un adevarat deliciu… asta daca avem capul pe umeri si intelegem ca in fata noastra sta un pui de om nu un adult responsabil. De multe ori asteptarile prea mari pe care le avem de la copii ne fac sa nu traim clipa, acele momente unice pe care ar trebui sa le pastram mereu in suflet.
Consider ca ai, cel putin partial, dreptate. Dar daca ai adus vorba, iti spun ca ma enerveaza parintii care, in loc sa se amuze si sa corecteze, repeta dupa copii cuvintele, stalcindu-le, la randul lor.