Am încercat ieri să particip la un mic concurs în blogosferă, unde era suficient să laşi un comentariu în care să recomanzi o carte. Părea atât de simplu, mai ales  pentru un om care se tot lăuda că a citit mii de cărţi, din mai toate domeniile.

Aveam în cap două cărţi despre care credeam că s-ar fi potrivit de minune cu subiectul concursului, dar fatalitatea a făcut să nu îmi amintesc cine a scris acele cărţi, la fel cum nu mi-am amintit nici măcar titlurile lor. Pe una dintre ele am citit-o imediat după revoluţie, pe vremea când piaţa era plină de cărţi venite de nicăieri, cărţi lejere, de citit în tren, dacă aveai de gând să mergi cu personalul din Ploieşti la Bucureşti. Avea totuşi o poveste impresionantă. Cealaltă era scrisă chipurile pentru copii, dar trebuia să fie un semnal de alarmă pentru adulţi, referitor la exploatarea copiilor. Această carte am citit-o în limba italiană, acum 5-6 ani.

Nu este prima dată când observ că memoria cu care mă lăudam altădată mă părăseşte cu o viteză alarmantă. Am încercat pe google în fel şi chip să dau de aceste cărţi, inclusiv intrând pe blogul unei italience care scrie recenzii la cărţi. Nu am reuşit să îmi amintesc mai nimic de cărţile la care mă gândisem, aşa că am renunţat la concurs.

Dar nu concursul este problema, ci memoria mea, care îşi râde în barbă de mine. Dacă am glumit până acum pe seama ei, ieri mi-am dat seama că trebuie să iau lucrurile în serios şi să găsesc o rezolvare. Să nu îmi amintesc titlul unei cărţi citite acum 5 ani mi se pare nefiresc şi mă înspăimântă.

Povesteam nu demult că uit de la mână până la gură, că sunt nevoită să îmi notez ideile, înainte de a zbura spre alte zări, dar dădeam în sinea mea vina pe programul aglomerat, pe grijile care îmi macină nervii. Nu cred că eram pregătită să recunosc sincer, nici măcar în gând, că am probleme cu memoria.

Acum sunt terorizată de gândul că mi se întâmplă un lucru rău, pe care nu îl pot controla şi nu am idee cum aş putea rezolva această problemă.

Mă bufneşte un râs prostesc. Mă întreb dacă nu ar fi cazul sa las bileţele prin casă, în care să îmi scriu ce am de făcut, să notez locul lucrurilor pe care le utilizez zilnic şi chiar să scriu mult mai des şi mai mult pe blog, dar nu poveşti inventate, ci întâmplări din propria mea viaţă, inainte de a le uita.

PS: Am uitat să vă spun că am rezolvat problema cu mailul. Normal că tot Florin Ruşanu i-a dat de cap, deci sunt împovărată de datorii la el.