Proverbul spune că “baba suferă la frumuseţe”, fără să ţină cont de fetele tinere, ba chiar, mai nou, şi unii bărbaţi, care suportă diverse tratamente pentru a arăta bine. Eu am descoperit că pot şi vreau să îndur(sau măcar să încerc) anumite suferinţe fizice pentru a arăta mai bine, pentru a sfida natura, pe la vreo 16 ani, când mi-am făcut şuviţe blonde(arătam groaznic, dar nu îmi dădeam seama). Tot în acea perioadă m-am epilat pentru prima şi ultima dată folosind ceara, încercare pe care nu am dus-o la bun sfârşit din milă pentru propriul meu corp imbracat in lenjerie intimă sexy.

Pe la vreo 19 ani mi-a venit ideea să îmi imit prietenele şi să mă pensez, operaţie destul de dureroasă în primele luni, până când m-am acomodat.

A urmat tatuajul pentru care am suportat câteva ore dureri destul de mari, mândră că nu scot nici un sunet, că nu ma vait şi vreo patru găuri în urechea stângă, pentru a fi în pas cu moda.

Citeam în acea vreme prin revistele pentru doamne că tenul gras, adolescentin, poate fi întreţinut, îngrijit gratis, pregătind o oală cu ceai din diverse plante cu efecte curative. Un prosop curat urma să acopere capul aplecat peste oală, păstrând astfel aburii în interior, permiţându-le să deschidă porii tenului. Tot ce aveam de făcut era să stau în acei aburi, chinuindu-mă să respir normal. Se aude, surioara?

Greşeala mea a fost că am exagerat, făcând acest lucru de 2-3 ori pe săptămână. După o perioadă tenul a trecut în extrema cealaltă, devenind prea uscat şi implicit dependent de creme.

Odată cu înaintarea în vârstă, pielea mea devine tot mai subţire şi mai sensibilă, iar nevoia de cremă(cu glicerină) tot mai mare. Cel mai greu i-a fost soţului să se acomodeze cu pielea mea unsă serios la ieşirea din baie. De unde rezultă clar că nu doar baba suferă la frumuseţe.

Voi ce suferinţe înduraţi pentru a arăta mai bine?