Nu am știut/vrut să fiu pumn de fier la timp

Pentru că am fost aproape absentă în mediul online în ultima vreme și pentru că mulți m-au întrebat ce mai fac câinii mei, despre care obișnuiam să povestesc des, voi lăsa pe blog câteva cuvinte. Am niște nemulțumiri, însă nu neapărat legate de câini. Aș spune, mai degrabă, că-s legate de mine, de faptul că nu am știut/vrut să fiu pumn de fier la timp. Voi rezolva, dar e nevoie de timp și de foarte multă răbdare.

În ordinea numerelor de pe tricou:

Bruno – A fost dintotdeauna un câine cuminte, pe care m-am putut baza și care a învățat relativ repede să se integreze în familie, să fie parte din haita (pardon, gașca) noastră. Prin nu știu ce minune, de la o vreme rareori mă mai supără pe stradă. În casă m-a supărat doar când era pui și rodea totul când rămânea singur.

Îl iubesc pentru că e parte din mine. Dar îl iubesc și pentru că pare să își fi schimbat comportamentul care mă exaspera când îl scoteam la plimbare. Nu mai trage în lesă și de prea puține ori se întâmplă să mai latre când vede alți câini. Aproape că nu mai speram să văd o asemenea minune.

Habar nu am dacă acest lucru se întâmplă pentru că o are pe Onix și a înțeles că nu pățește nimic dacă întâlnește ființe din specia lui sau dacă totul se datorează celor de la pensiunea canină unde l-am dus când a intrat cățeaua în călduri. Cert este că pe stradă pare alt câine, unul calm, relaxat, echilibrat, așa cum a fost mereu în casă.

Onix – Eh, aici e cu cântec, după cum ar fi spus bunica mea. Puiuța mea a luat startul greșit în viață. A ajuns la noi cu niște probleme comportamentale: făcea pipi în casă (vezi aici Cu ce se scoate mirosul de urină de câine/pisică/om), îi era teamă să iasă afară, îi era teamă de absolut orice – oameni, câini, pisici, vânt, ploaie etc. Se trântea la pământ, supusă, de câte ori cineva vorbea mai tare în preajma ei.

Din păcate, în primele luni după venirea lui Onix atât eu, cât și soțul meu am fost extrem de ocupați. Puiuța a petrecut o mare parte din timp alături de familia care locuia cu noi. Nimic rău până aici, numai că i s-a permis să facă absolut tot ce a vrut. A mâncat la masă, stând pe scaun, din farfurioare. A fost hrănită cu toate prostiile din lume, până când a ajuns să refuze hrana de câini.

Nu ascultă de nici o comandă, oricât de simplă ar fi ea. Încă mai are zile când face pipi în casă. Dacă i se atrage atenția că a greșit, fuge de la un om la altul, așteptând să fie protejată, deși nimeni nu o atinge și nu o ceartă cu adevărat. Distruge tot prin apartament dacă o lăsăm doar cu Bruno, fără suflet de om alături.

Lucrăm intens la reeducarea cățelușei, însă asta ne consumă timp și energie. Încep să se vadă schimbări. Sunt pași mici, dar importanți, care ne dau speranțe că într-o zi Onix va fi la fel de educată precum este Bruno. În rest, nu am decât cuvinte de laudă pentru micuță. Este un câine atât de bun și iubitor, încât numele ei ar fi trebuit să fie Dragoste. Onix iubește pe toată lumea. Își oferă dragostea necondiționat oricui. Cere, la schimb, dragoste, fără să își dea seama. Și primește, desigur.

Primește și foarte multe laude, plus recompense, de câte ori se comportă așa cum ne dorim. Nu e un câine pe care să îl supui cu forța. Onix învață din iubirea care i se dăruiește. Încet, așteptând confirmare de la Bruno, dar învață.

Ca să închei într-o notă veselă, am să vă relatez o mică întâmplare de zilele trecute.

I-am dat lui Onix o feliuța de șuncă, apoi l-am chemat și pe Bruno, dar in engleză.
Come, Bruno, come.
Mihai mi-a spus ca Bruno știe și chineza. Cu felia de șuncă în mână, i-a spus câinelui:
-cei shu, bruno, cei shu.
Iar Bruno, ascultător, s-a așezat în poziția de șezi.

Nu am știut/vrut să fiu pumn de fier la timp, dar învăț împreună cu Onix. Am greșit permițându-le altora să îmi strice câinele, însă voi repara. Va fi bine!