Primim note încă de la naştere. Ne intră în cap ideea că notele sunt importante, că ele reflectă valoarea noastră, pe care o putem uşor compara cu a celor din jur. Ni se dau note pentru felul în care arătăm, pentru felul în care gândim, pentru felul în care vorbim, pentru felul în care trăim. Ni se face o medie a notelor, ca fiecare dintre noi să ştie exact unde este situat pe scara valorică a societăţii. Muncim pentru aceste note, alergăm pentru a le prinde pe cele bune, ba chiar jucăm şi teatru pentru ele.

Rar, şi în general doar când suntem nemulţumiţi de notele primite, ajungem să ne întrebăm cine sunt cei care deţin catalogul, cine i-a investit cu puterea de a ne clasifica. Timp de o clipire din gene obişnuim să ne revoltăm, să susţinem că nu ne pasă de notele primite pentru viaţă, după care ne grăbim să revenim în coloană, să mărşăluim alături de ceilalţi pe drumul greu al luptei pentru o nouă notă bună. Separaţi de coloană rămân doar cei care au învăţat cum să mituiască profesorii…