Aveţi nostalgii din comunism? Ştiu, e puţin probabil să vă fie dor de magazinele goale sau de cozile imense la care se stătea pentru un kilogram de carne, la fel cum puţin probabil este să vă lipsească zilele de 23 august, cu tot ce însemnau ele. În comunism mi-am trăit copilăria şi adolescenţa. Nu am simţit mai nimic din ceea ce adulţilor li se părea greu. Probabil din acest motiv nostalgiile mele sunt simple copilării. Mi-e dor uneori de cântecele patriotice ritmate ce îmi făceau inima să bată pas de defilare, de solidaritatea dintre oameni (ce zâmbet îmi aduce pe chip amintirea bătăilor timide în uşă: “vecină, îmi poţi împrumuta o cană de zahăr?”), de filmele văzute în cinematografele pline ochi.
Mi-e dor de prietenii de atunci, de serile în care mă plimbam cu Oana pe străzile cufundate în beznă, de ţigările Cişmigiu, de zilele în care mă bălăceam desculţă în bălţile formate după ploile de vară. Cam astea sunt nostalgiile mele, ieşite la lumină de când mi-am pierdut liniştea şi timpul căutând versurile unui cântec auzit în perioada comunistă, pe când mă antrenam într-o tabără PTAP. De aici şi întrebarea din primul paragraf… Le ştie cineva, să pot întregi cântecul din care îmi amintesc doar o strofă?
“Prin păduri, prin văi şi sate, pe sub poale de Carpaţi,
Victorioşi treceau la luptă tineri comunişti soldaţi.
Ei treceau lovind duşmanul; lupta-i mare, lupta-i grea,
Comandantul lor de luptă tânăr comunist era!”
În fond, disimulezi! Nu ți-i dor nici de solidaritatea umilită a vecinei venite să împrumute ceva, nici de cele activități …
Ți-i amarnic dor de copilaria despre care Nică spunea că… „aceea este ce este!” Și-ți scurmă sufletul, aproape dureros tot ce-au adunat anii adolescenței drept comori de visuri și sperante, năvalnice și iluzorii. Astea te dor în amintirile tale; și nu „nostalgiile din comunism”.
Tu mereu ma dai de gol, semn ca citesti bine si vezi printre randuri. :)
M-au exclus de la cor pe motiv că graseiam. Şi datorită faptului că ieşeam cu fata profesorului de muzică. În taberele acelea de care pomeneşti nu cântam despre comunişti sau cel puţin eu nu-mi amintesc. Şi Nicu Ceauşescu se ocupa de ele. Vedeta muzicii de gen era ceva cu:
” La umbră de stejărel
Doarme bravul artiler
…
Puşca este arma lui
Şi mantaua căpătâi
…
Mă duc mamă să-l sărut
Că nu l-am văzut de mult
…
Nu te duce fata mea
Că armata-i tare grea
Şi-a la,la,la”
Sau:
Căntă ostaş pe drumuri şi cărări
Cântă ostaş spre-ndepărtate zări
Să nu uiţi vreodată
Ce-ai lăsat la poartă
…
Ba eu am cantat in tabara numai cantece comuniste, patriotice, militaresti. Ne indreptam spre poligon in pas de defilare, cantand… Chiar mi-a placut acea atmosfera… :) Singura zi urata a fost cea in care mi-a venit randul la bucatarie. Am spalat vase pentru intreaga viata. :))))
Eram comandant elev de tabără, tocmai ca să evit corvezile! Cineva trebuia să facă şi munci din astea de răspundere! :P
Eu cu greu ma decid sa imi asum munci de raspundere. Prefer locurile caldute, care imi lasa libertate… :))
Nu te pot ajuta – am fost disidenta. :)
Copilaria mi-o amintesc cu drag. :)
:D
Cu drag privesc si eu in urma, spre copilarie…
N-am auzit niciodată cântecul ăsta…
Însă mie mi-e dor de vârsta de pensionare de-atunci. Mama a ieşit la pensie la 55 de ani; eu trebuie s-aştept până trec de 60 ca să pot ieşi cu pensia nediminuată – şi nici măcar n-am garanţia c-o să-mi asigure un trai “decent”.
Mi-e dor de salariile luate la timp, exact în ziua stabilită, de 2 ori pe lună (avans şi lichidare).
Mi-e dor de cărţile ieftine.
Mi-e dor de o serie de bunătăţuri care se găseau înainte de epoca cozilor şi raţiilor: şerbetul de cacao, pasta de coarne, lichiorul de ciocolată, nectarul bulgăresc, diversele sortimente de ciocolară… (Epoca magazinelor goale, a cozilor şi raţiilor, începută prin 1981, n-a durat decât 8-9 ani şi n-a fost chiar atât de cumplită cum ne plângem acum, erau bani destui pentru cumpărături “din pachet” sau la negru.)
Ha, ha, au zburat acele vremuri. Acum speranta de viata e alta, iar consecintele la fel… :)
Serbetul de lamaie era preferatul meu! Sincera sa fiu, nu stiu exact cum traiau altii, insa in casa noastra nu s-a simtit nici o rationalizare. Cand nu gaseam la magazin sau prin Bucuresti, mama telefona la casa de comenzi (nu mai stiu cum se numea) si mancam imparateste.
Vezi tu, Vienela. Aici îi o belea. Cel puţin în cazul meu şi al celorlalţi cărora, asemeni mie, perioada comunistă li se confundă cu copilăria şi adolescenţa. Şi fiindcă am avut şi o copilărie şi o adolescenţă binecuvântate, nostalgiile după anii aceia sunt mai mereu prezente în timpii în care hoinăresc cu mintea printre amintiri. Şi comunişti au ba, anii aceia îmi sunt tare, tare dragi.
Nu vad nici o belea in asta, atata timp cat ne ramane capul pe umeri si intelegem cauza nostalgiei. ;) Grav ar fi sa credem ca regimul comunist ne-a facut copilaria frumoasa.
Bună ziua, Vienela!
Mi-e dor de copilărie, foarte dor! De mine cea ușoară și zglobie, fără griji. De joacă, păpuși și prieteni.
Dar de cozi, rații, lipsuri, nu. Părinții compensau cumpărând de la restaurant cu prețuri astronomice. Poate de-aia nu și-au făcut o casă mai ca lumea, că un medic și-un inginer ar fi putut…Voiau să nu ne lipsească nimic, un săpun era cam 25 și un deo bun cam 100. Cafeaua între 250 și 400. De lipsa luminii, a căldurii, apei calde și a săpunului, nu! De venitul acasă pe jos două ore, din lipsa mijloacelor de transport, a taxiurilor și-a benzinei, nu! Sau pe jos prin ger, seara, speriată (Clujul e mare), ori pe caniculă, fără nicio sticlă de apă minerală de cumpărat, că nu se găsea, fără niciun chioșc deschis sau care să ofere vreun suc potabil, indiferent de preț, nu!
De programele mizerabile de la tv, radio, de ziare și reviste cu tovarășu și tovarășa, nu!
Mi-e dor de vacanțele petrecute la bunici, dar nu și de duminicile cu activități pionierești obligatorii (sau premilitărie, în costumul ăla penibil, albastru, care au redus atât de mult timpul liber, încât abia mai ajungeam și la bunici, foarte rar).
De lipsa benzinei, nu! De duminicile cu soț, nu, că aveam număr (4759) fără soț.
Nu mă mai vedeam aproape deloc cu părinții și fratele meu, eram mereu la școală, recitam la cântarea României, țineam ședințe utc, chestii tâmpite, dar obligatorii. ia să fi spus NU!etc.
Am reușit să fac diferența dintre copilărie și comunism, greu, dar definitiv. Mi-o amintesc pe mama, venind seara cu trenul, epuizată după garda de medic obligatorie, pentru că, în ciuda faptului că a fost un medic excepțional, nu a obținut servici în Cluj, nefiind pe ”linie” (un unchi ucis de comuniști ca legionar și un bunic preot greco-catolic, închis de aceiași comuniști). Nu, nu mi-e dor de închisoarea comunistă, în care, ca să văd o părticică dintr-o altă țară comunistă, am stat mult timp la coadă pentru un biet pașaport, primit după o jumătate de an. Și nici de spaima sarcinilor nedorite ale femeilor, nici de concediul maternal de trei luni, de lipsa medicamentelor sau de ciorapii rupți.
Una din mătușile mele a făcut o psihoză gravă când au pensionat-o la numai 52 de ani. Era atât de tânără, energică, încât a suferit, îmi amintesc…Trebuia să poți alege, nu să te oblige.
Nu, nu mi-e dor de infatuarea recepționerilor de la hotelurile din stațiunile litorale, care râdeau amuzați și batjocoritori dacă cereai o cameră, toate fiind numai pentru pentru turiștii străini, da-ți dădeau pe o noapte o cameră, contra unui cartuș de kent. Și nici de orezul cu (piele) de pui, servit la ”împinge tava„ nu mi-e dor.
Dar de marea albastră și tinerețea mea, care se avânta în larg, înot, până la geamadură, da, mi-e dor!
A fost prea multă minciună, acum știu, dar eram copil și m-am bucurat de joacă, lecturi, anotimpuri, grija părintească, prieteni. Atât cât s-a putut… Că am crescut tot în epoca aia oribilă și i-am văzut hidoșenia de neuitat.
Nu te pot ajuta cu versurile. Nu mi-a plăcut niciun cântec pionieresc.
Dar recunosc aici că mi-au plăcut multe cântece de la Cenaclul Flacăra.
Buna, Mirela!
Ah, cat de clar ai descris acea perioada, cat de bine ai separat binele de rau, frumosul de urat! Iti multumesc mult! Sunt fericita sa ma regasesc in multe dintre cuvintele tale. O vara minunata iti doresc!