De câte ori sunt tristă sau îngrijorată de vreo problemă care pare fără rezolvare, soțul meu îmi spune că viața merge mai departe, că tristețea ori supărarea mea nu vor reuși să schimbe lucrurile. Mă îndeamnă întotdeauna să privesc spre viitor cu speranță și calm, să caut soluții, pentru că văicareala sau amorțeala nu ajută cu nimic, ba chiar din contră, îmi fac mai mult rău decât bine. Știu că are dreptate și, pe cât posibil, încerc să mă scutur de griji așa cum un câine își scutură blana după ce se udă. De cele mai multe ori chiar funcționează și lucrurile reintră pe făgașul normal, căci ideile vin buluc atunci când sunt calmă, când gândesc limpede și obiectiv, când nu mă las dominată de spaime sau de patimă.

Cu toate astea, data viitoare fac la fel și soțul meu iar mă liniștește. Ce m-aș face fără el? Cum aș mai putea gusta clipele de fericire și cum aș mai putea bifa micile victorii, dacă nu ar fi el să mă aducă la realitate și să îmi amintească mereu că viața e scurtă și trebuie trăită, pe cât posibil, fără ca drobul de sare să stea deasupra capului, ca un nor ce acoperă strălucirea soarelui?