Stresat de colindătorii care au tot urlat pe la geam în zilele trecute, Bruno a renunțat la orice urmă de rațiune și a lătrat (din înălțimea fotoliului) spre fiecare trecător, fie el copil sau adult, alb sau negru, gras sau slab etc. Petardele aproape că l-au înnebunit. Ar fi mușcat din geam pentru a ajunge la cei care le pocneau parcă în ciuda noastră, fix în dreptul sufrageriei. L-am văzut, la un moment dat, lătrând chiar și spre un lampion care traversa cerul.
Stăteam cu el în brațe și cu ochii pe ceas, spunându-i tot timpul: hai că mai sunt 9 minute și gata, hai că mai sunt 8 minute și se potolesc, hai că mai sunt 7 minute și se termină toată nebunia, hai că mai sunt 6 minute… Nu înțelegea, dar vocea mea calmă îl liniștea pentru câteva secunde, până când simtea că un alt trecător ne călca teritoriul sau până când un nou set de artificii își urca luminile spre cer. Atunci se smucea, sărea pe fotoliu, de acolo pe calorifer și, cu ochii spre geam, lătra înfiorător.
În tot acest timp am uitat de pisicuțe, căci ele nu latră și nu își pot striga spaimele. Abia imediat după miezul nopții ne-am amintit de ele. Le-am căutat prin casă. Miți era ascunsă sub birou, cu blănița ridicată pe spate. Ursula se tot pitea printre picioarele noastre, așteptând să o luăm în brațe și să îi spunem că nu va păți nimic. Pe Pufi am reușit să o găsim, pe la 12, 15, în spatele mașinii de spălat, în baie. Se ferea de mâinile noastre și închidea ochii, parcă dorind să devină invizibilă.
Despre Vrăbiuța abia acum ne-am dat seama că a stat ascunsă în mașina de spălat, cu toate că am încercat să o momesc cu pliculețe de hrană umedă. A ieșit singură din ascunzătoare, când totul s-a liniștit.
Le-am dat să mănânce cărnița lor preferată. La cel mai mic zgomot lăsau totul și se pregăteau să fugă, terorizate de ideea că bombardamentul va reîncepe. Încă nu și-au revenit pe deplin.
Ce am înțeles din această noapte? Oricât de mult îmi place momentul trecerii de la un an la altul, oricât de mult îmi plac artificiile date la miezul nopții, cu greu pot accepta că animalele mele, de obicei vesele, încrezătoare și curajoase, s-au transformat în câteva minute în ființe îngrozite, incapabile să se mai comporte normal.
Ce îmi doresc pentru viitor? Ca artificiile, petardele și toate celelalte “jucării” pentru revelion să fie silențioase ori ca oamenii să înțeleagă într-un final că distracția noastră de moment dă peste cap liniștea multor viețuitoare care trăiesc pe lângă noi.
Nici nu am curaj să îmi imaginez ce simt animalele care își duc traiul în zonele unde este război. :(
Aveam pe scara o catelusa batrana care si la cateva zile de la “razboiul artificilor” tremura toata cand stapana o scotea afara si refuza sa isi faca nevoile. Mi se umplea inima de compasiune si intelegeam ca uneori altul este animalul si nu cel speriat.
A fost ceva de groaza anul acesta. Catelusa unor vecini a fugit de acasa de spaima colindatorilor, iar o alta vecina a gasit un catel care ratacea prin cartier, pierdut si el, dupa cum o arata blanita ingrijita si ghearele taiate “regulamentar”. :(
De acord: placerea asta de vita preistorica de a auzi explozii este de neinteles. Ma gandesc ca indivizii astia, daca ar avea un pistol, te-ar impusca numai pentru placerea care le-o da sunetul exploziei, e un fel de putere enorma cu care se simt investiti. Pasarile care zboara speriate de detunaturile alea …
Totusi, relativ la zonele de razboi, ma ingrijoreaza intai ce simt oamenii de acolo, abia dupa aceea ce simt animalele.
Mama statea cu catelusa noastra inchisa intr-o baie de serviciu, puneam toate televizoarle si muzica la maxim, dar nu reuseam sa evitam atacul de panica pe care il avea le fiecare petarda.