Tinerețea, cu impetuozitatea ei, cu convingerile ei de nestrămutat, mereu atotștiutoare, câte m-a făcut cândva să cred și să spun, ba chiar și să consum creioane scriind! Am luptat până în pânzele albe pentru ideile mele, încredințată fiind că dreptatea este numai la mine. Am susținut sus și tare că NICIODATĂ nu îmi voi schimba părerile, că nu voi face compromisuri, că nu mă voi lăsa influențată de NIMIC. Timpul a trecut și, odată cu el, una câte una, ideile mele s-au modificat, părerile mi s-au schimbat și din hotărârile de altădată nu a mai rămas mare lucru. Spuneam cândva că:

Nu voi zâmbi niciodată, nimănui, dacă nu voi avea motiv.

Nu mă voi preface că îmi place o persoană, doar pentru a-i câștiga favorurile.

Nu voi lăsa niciodată de la mine, atunci când voi ști că am dreptate.

Nu voi accepta niciodată să depind, financiar sau spiritual, de alții.

Nu voi renunța niciodată la ironiile mele tăioase, indiferent câți oameni se vor supăra.

Nu mă voi umili în fața nimănui pentru a mă ajuta pe mine sau pe cei dragi mie.

Nu voi regreta nimic din ceea ce am spus sau am făcut vreodată.

Ar mai fi multe de spus, dar am decis să scriu numai despre deciziile foarte serioase pe care mi le-am impus cândva și la care am renunțat aproape fără să îmi dau seama. Provocarea a venit de la Dragoș, ca urmare a unei discuții de pe blogul său, iar eu m-am gândit să o dau mai departe lui Vladen, Adrian, DanKadiei, Ninei, Iulianei și Mironei.