Nichita Stănescu – poezii scurte sau doar citate

Dacă dai o căutare pe internet după numele lui Nichita Stănescu, observi că oamenii sunt interesați de anumite cuvinte cheie: Nichita Stănescu poezii scurte, Nichita Stănescu poezii de dragoste, Nichita Stănescu poezii carte, Nichita Stănescu citate. Nu știu dacă e rău că mulți nu știu ce anume vor sau dacă e bine că totuși numele acestui mare poet încă înseamnă ceva pentru români.

Pentru că astăzi s-au împlinit 37 de ani de la moartea lui, am simțit că trebuie să scriu pe blog o comemorare de câteva cuvinte. Am ales și câteva versuri scrise de el. Nu neapărat poezii scurte, ci anumite citate care să trezească în oamenii dorința de a citi mai mult din ceea ce poetul a scris.

Eu abia învățam să mă înalț pe vârfurile picioarelor când el scria Lecția de zbor. Nu știam de existența lui, însă inima mea îl urma deja. Nu e deloc greu să îl iubești pe Nichita. Trebuie doar să închizi ochii și să vezi.

Nichita Stănescu (31 martie 1933 – 13 decembrie 1983) – “poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.”

CUVINTELOR, NECUVINTELOR – Nichita Stănescu

Lecția de zbor

“Îţi strângi umerii

cum se strâng râurile într-un singur fluviu.

Îţi închizi ochii

cum închid norii câmpia.

Te-nalţi pe vârful picioarelor

cum se înalţă piramida pe nisip.

Refuzi auzul,

auzul unui singur secol,

şi-apoi îţi spui în sinea ta:

acum voi zbura

de la naştere spre moarte.

După aceea zici:

Zbor

Şi acesta e timpul.”

SELECȚIE DIN CELE MAI BUNE POEZII SCRISE DE NICHITA STĂNESCU

Avertisment

“Mâna-ntinsă ca să strângă-o mână,
nu de sânge vreau să mi-o-nfior!
Mi-am lăţit pe frunte-atâta lună
cât să mă încapă ochii tuturor.”

Cântec

“Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecandu-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt.”

Lună în câmp

“Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.”

Evocare

“Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.”

Leoaică tânără, iubirea

“Leoaică tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…”

N-ai să vii

“N-ai să vii şi n-ai să morţi
N-ai să şapte între sorţi
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnişoară.

Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost şi astru
şi incest ai fost, prea cast.”

Poem

“Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”

Vârsta de aur a dragostei

“Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.”

Lecţia despre cub

“Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”

Dreptul la timp

“Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.”

Nichita Stănescu – poezii scurte sau doar citate