Pământul saturat de apă mustea la fiecare pas. Cu un castron de plastic în mână, băiatul se strecura printre rânduri, adunând căpşuni cu care să îşi  trateze musafirii, pe fraţii B.

Învăţase de la bunicul că atunci când soarele arde atât de tare, urmează o furtună pe cinste. Dar nu se aşteptase ca cerul să devină negru dintr-o dată, nici ca ploaia să se pornească atât de puternic, încât să semene cu o perdea cenuşie. Cu greu reuşea să vadă casa aflată la nici zece metri depărtare.

A ieşit alergând dintre rândurile de căpşuni culcate la pământ. Îl speriau tunetele şi fulgerele care păreau că se apropie vertiginos. Ajuns în casă, a fost nevoit să se schimbe de toate hainele. Fraţii B. se uitau prin perdea la potopul abătut asupra satului şi parcă nu le venea să creadă.

Ploaia s-a oprit la fel de brusc cum începuse, la nici 20 de minute de la primul bubuit de tunet. Sătenii au ieşit din case. Femeile plângeau încetişor, ţinându-şi copiii aproape, în timp ce bărbaţii priveau plini de amărăciune grădinile distruse. Era mult de lucru. Animalele care scăpaseră erau speriate. Gardurile aveau nevoie de reparaţii. Podul de peste gârlă fusese luat de ape.

Gârla era una cu şoseaua. Cei care locuiau în vârf se îndreptau grăbiţi spre casele din vale, unde oamenii aveau nevoie de ajutor. Prin vuietul făcut de apele vijelioase se auzeau din toate părţile strigăte de femei. Unele erau supărate, îşi găsiseră animalele înecate, altele ţipau la copiii care încercau să iasă în strada inundată. Întrebau în dreapta şi în stânga de pagube şi se mirau că ameţesc uitându-se la strada transformată în albie de râu.

A doua zi, navetiştii au fost nevoiţi să se întoarcă acasă după câteva minute, pentru că şoseaua era ruptă mai la vale, asfaltul căzuse în gârlă, în stradă se formase o groapă imensă şi autobuzul nu putea trece. Se întrebau cine a aruncat blestemul peste satul lor, cu ce greşiseră, ca să primească o asemenea pedeapsă.

Nu era blestem. Era doar natura dezlănţuită.