N-am avut timp, spune seasonstraveler, și tare aș vrea să pot spune și eu același lucru. Din păcate, timp am avut mereu, însă nu l-am apreciat decât atunci când deja trecuse. Mi-au trecut prin viață clipe, minute, ore, fără ca eu să observ că sunt ireversibile. Am amânat de multe ori să fac lucruri, să gândesc idei, să deslușesc gesturi, spunând, ca și Scarlett, că mai este și mâine o zi.
Cum de nu am înțeles la timp că ziua de mâine nu seamănă cu cea de azi, că ceea ce pot spune astăzi, mâine nu mai are valoare, că ceea ce ar trebui să fac astăzi, mâine e inutil? Cum de nu am înțeles la timp că nu lucrurile materiale sunt importante, ci senzațiile oferite de fiecare moment trăit intens? Am trăit atât de mult timp superficial, atrasă de false străluciri, de înșelătoare aparențe, evitând tot ceea ce credeam că m-ar putea răni.
Nu știu alții, dar eu simt o durere de inimă când îmi amintesc cum am irosit scurtul timp pe care îl mai aveam la dispoziție, după ce tata s-a îmbolnăvit… Îmi era greu să îl văd zăcând în pat, greu să îl văd atât de slăbit, și preferam să ies afară, să fac orice, numai să nu stau mult cu el, să îmi sfâșie inima. Nu știam pe atunci că inima rămâne oricum sfâșiată, mai ales dacă este împovărată de regrete…
Din păcate cunosc senzaţia! :(
De multe ori facem alegeri gresite de care ne pare rau mai apoi. Oricum, nu mai putem da timpul inapoi…
Am citit postarea linkului pe care l-ai pus aici. Mai trebuie să-ţi mulţumesc? Sau să-ţi spun că îmi e atât de familiară expresia ta?
Nu sunt sigura, dar cred ca se cheama “ale tineretii valuri” cand nu stim ce e cu adevarat important…
Senzaţia asta este general valabilă. Şi dacă nu toţi au experimentat-o încă, o vor face la un moment dat.
Nu trebuie sa ai regrete, ai facut bine. Eu ma straduiesc sa mi-l amintesc pe al meu cum era inainte de a cadea la pat. Si mi-e greu, pentru ca mai puternica este, inca, imaginea lui, slabit de suferinta, clipa in care m-a tinut de maina si imediat urmatoarea, in care m-a tinut, dar nu mai era el…
Pe de alta parte, ma bucur ca l-ai descoperit pe seasontraveler, merita citit.
Te imbratisez surioara si iti spun doar ca nu vei reusi sa scapi de sentimentele de regret, din pacate. Nu-ti fac nici bine si nici nu schimba nimic asa ca profita de ce ai acum.
Nu conteaza daca ai avut timp si nu l-ai apreciat pana acum, important e sa te bucuri si sa traiesti fiecare clipa din cel pe care il mai ai si desi imi place postarea ta, minutele in care ai scris-o si orele de dupa, in care ai resimtit tristetea din ea le-ai pierdut din ziua de azi.
Inca avem timp sa ne bucuram de el :)
CU GREU SCAPI DE SENTIMETELE DE REGRET…CRED CA ESTE IMPOSIBIL, INDIFERENT DACA SUNT REGRETE DE IUBIRE, PRIETENIE SAU MATERN/PATERN…
Cred ca toti reactionam astfel in momente de acest gen.
Da, toţi am trecut sau vom trece prin aşa ceva! Cu tristeţe… e un adevăr de necontestat!
S-a remarcat ca pana si doctorii si asistentele medicale evita sa petreaca timp prea mult alaturi de cei clar muribunzi, desi nu o fac expres, si chiar daca au compasiune egala pt ei ca pt alti bolnavi, (cat s-a putut masura teoretic). De aia nu e asa de ideal de decedat in spital deoarece esti cam izolat, insa pe de alta parte din ce in ce mai multi oameni decedeaza in spitale deoarece lumea nu mai e obisnuita sa vada oameni decedand acasa pe langa ei, nici in camine de batrani chiar asa de mult, poate doar in institutii speciale de tip ospiciu dar astea sunt pt bolnavi mai mult de cancer plus sunt relativ putine. Ma rog, eu personal sunt hotarat ca atunci cand voi fi la azil sa imi dezvolt o relatie din ce in ce mai sacaitoare cu un preot si sa il oblig sa ma viziteze de 2 ori pe saptamana si chiar zilnic in caz ca voi fi dus la spital, zau, macar ala sa se simta obligat de serviciu sa ma converteasca sau sa imi zica ceva acolo, o rugaciune, o incantatie, ceva. Initial o sa ii zic ca sunt cam indecis agnostic pt ca sa-i atrag interesul sa stea de vorba cu mine si pe teme filozofice si mondene culturale cu mine, in scop sa ma converteasca, nu sa treaca direct la ritualul impartasaniei, ca sa nu scape doar cu 5 minute ci sa stea minim 20 la fiecare vizita !
Timpul este ceva atât de relativ. Timpul se poate dilata sau se poate contracta, dar nu se poate opri. Curge precum un râu nesătul. Și poate cel mai important – timpul nu așteaptă pe nimeni. Cu toții avem timp și de fapt nimeni nu are. Doar cei care se ascund după deget și nu fac nimic pentru a nu greși. Ei au timp, ei sunt perfecți, fără greșeală – pentru că nu au făcut nimic.