N-am avut timp, spune seasonstraveler, și tare aș vrea să pot spune și eu același lucru. Din păcate, timp am avut mereu, însă nu l-am apreciat decât atunci când deja trecuse. Mi-au trecut prin viață clipe, minute, ore, fără ca eu să observ că sunt ireversibile. Am amânat de multe ori să fac lucruri, să gândesc idei, să deslușesc gesturi, spunând, ca și Scarlett, că mai este și mâine o zi.

Cum de nu am înțeles la timp că ziua de mâine nu seamănă cu cea de azi, că ceea ce pot spune astăzi, mâine nu mai are valoare, că ceea ce ar trebui să fac astăzi, mâine e inutil? Cum de nu am înțeles la timp că nu lucrurile materiale sunt importante, ci senzațiile oferite de fiecare moment trăit intens? Am trăit atât de mult timp superficial, atrasă de false străluciri, de înșelătoare aparențe, evitând tot ceea ce credeam că m-ar putea răni.

Nu știu alții, dar eu simt o durere de inimă când îmi amintesc cum am irosit scurtul timp pe care îl mai aveam la dispoziție, după ce tata s-a îmbolnăvit… Îmi era greu să îl văd zăcând în pat, greu să îl văd atât de slăbit, și preferam să ies afară, să fac orice, numai să nu stau mult cu el, să îmi sfâșie inima. Nu știam pe atunci că inima rămâne oricum sfâșiată, mai ales dacă este împovărată de regrete…