Naşa băiatului meu s-a despărţit de soţul ei la scurt timp după ce mi-au botezat băiatul, doar ei ştiu din ce motive. Normal că nici nu mă interesează. Dar a rămas  cu un copil, pe care trebuia să îl crească singură. Un băieţel de 4 ani. A ales să plece în străinătate la muncă, pentru a câştiga mai mulţi bani, lăsând copilul la părinţii ei.

Nu doar că trimitea bani pentru copil, dar încerca să ţină toată familia din câştigul ei, îşi dorea să le facă viaţa mai uşoară. Era o adevărată sărbătoare când venea acasă în concediu. Împărţea daruri tuturor, schimba tot prin casă, încercând să le aducă zâmbete pe faţă. Era de o dărnicie cum nu am mai văzut.

Când băieţelul ei a ajuns la vârsta de 9 ani, naşa băiatului meu s-a îmbolnăvit şi în câteva luni s-a stins, la numai 30 de ani. De atunci a început coşmarul acelui copil. Bunicii nu au vrut să îl mai crească şi l-au trimis la o casă de copii, de unde el fugea destul de des. Se întorcea la bunici, se ruga de ei să îl primească înapoi, să îi permită să crească în casa lor.

Dar aceşti oameni au inimile de piatră. Nimic nu îi înduioşa. Ultima dată când am fost la ei, copilul fugise(pentru a câta oară? ) de la acel orfelinat. I-am găsit în plin scandal. Băiatul era murdar, flămând şi avea faţa plină de lacrimi, ochii îi erau umflaţi de plâns. Bunica lui(mama fetei moarte) încerca să îl scoată din curte, în timp ce el se agăţa de gard.

Când m-a văzut, s-a calmat puţin şi s-a scuzat, spunând că băiatul devenise un golan, că fuma şi refuza să stea la casa de copii. Eram deja plină de nervi. Dar ceea ce am văzut în acea seară, încă mă urmăreşte.

M-au invitat să dorm la ei, pentru că tot vorbind se făcuse târziu. Dar refuzau să îşi primească nepotul, singurul nepot, în casă. Era destul de rece afară, aşa că mititelul se ghemuise în coteţul raţelor. Atunci mi-am ieşit din minţi. Am ţipat la ei, le-am spus că sunt inumani. De gura mea, au primit copilul în casă. Bietul de el… Toată noaptea a stat la mine în braţe, rugându-mă să îl iau la mine, să îl cresc eu.

Din păcate, în acea perioadă nu o duceam prea bine, creşteam deja singură un copil şi nici nu puteam lupta cu acei monstrii, aşa că l-am lăsat plângând dimineaţa, când am plecat. Mi-a fost greu să mai calc în acea curte.

Acum un an m-am întâlnit cu bunicul copilului. Spune că a acceptat până la urmă să stea la orfelinat, că s-a călit acolo, iar acum munceşte şi locuieşte cu chirie pe o stradă vecină cu a lor.

Încă mai am mustrări de conştiinţă, că nu am încercat să fac nimic pentru el.