Una dintre mătușile mamei mele obișnuia să mă certe ori de câte ori mergeam la ea, în vacanțe. Susținea că sunt biet copil răsfățat de la oraș, cu apă în vene (în loc de sânge, firește). Hai, moșmoană, hai! striga la mine când avea impresia că mă mișcam prea încet sau că ezitam să pun mâna pe anumite lucruri, să fac anumite munci. O spunea cu drag, sperând să “facă om din mine”, dar pe atunci eu nu simțeam decât batjocura cu care mă atingea acel cuvânt necunoscut – moșmoană.

Aveam probabil vreo 11 – 12 ani când, într-o discuție cu fetele din clasă, am auzit de cineva că este mormon. În mintea mea, scânteia a licărit imediat. Convinsă fiind că e vorba despre o greșeală, am înlocuit în gând cuvântul mormon cu moșmon, l-am trecut la feminin și am ajuns imediat la moșmoana cu care mă teroriza mătușa. Fericită că am intrat în rândul lumii, le-am spus fetelor că și eu sunt la fel ca “mormonul” respectiv.

Au căscat ochii mari, peste măsură de uimite și m-au mitraliat cu o salvă de întrebări referitoare la tot ceea ce auziseră ele despre cultul respectiv. Mi-am dat imediat seama că s-a produs o încurcătură, că moșmoană și mormoană nu înseamnă același lucru. Am restabilit adevărul atunci. Povestea a rămas și încă mă face să simt un soi de jenă când mi-o amintesc. Asta nu mă împiedică să scriu folosind doar jumătăți de adevăr. Sigur am mai vorbit despre întâmplare pe undeva – sub o altă formă (mocăită și pocăită), însă îmi place să mă joc și o fac de câte ori am ocazia. :p