Ploaia începuse pe neaşteptate, în timp ce ne întorceam acasă. Ploaie de sfârşit de lume, cu tunete şi fulgere, cu picături cât oul de porumbel. Oamenii alergau  agitaţi, încercând să se adăpostească sau să ajungă repede acasă. I-am spus lui Mihai că nu are nici un sens să mai alergăm, pentru că eram deja uzi până la piele şi până în faţa blocului mai aveam 200 m. Era chiar plăcut să ne plimbăm prin ploaie, mai ales că nu era frig deloc.

Pe trecerea de pietoni, un Audi alb s-a apropiat nepermis de mult, fără să dea semne că ar vrea să oprească. M-am blocat în mijlocul străzii, speriată şi nu am găsit altceva mai bun de făcut când s-a oprit maşina, la un pas de noi, decât să spun în şoaptă câteva de dulce, cu ochii spre şoferul pe care nici măcar nu îl vedeam din cauza ploii torenţiale. După ce am ajuns în siguranţă, pe trotuar, maşina a demarat în trombă, iar noi ne-am continuat drumul, bombănind la adresa şoferilor care nu mai ţin cont de semnele de circulaţie, de pietoni, de nimic.

 Nu am reuşit să mergem decât 10-15 m, până când au apărut cinci vlăjgani nervoşi, dintre care trei erau tare bruneţi. Se îndreptau cu pumnii strânşi spre noi şi înjurau ca la uşa cortului. În prima clipă nu mi-am dat seama cine sunt şi ce vor, dar m-am lămurit când unul dintre ei l-a întrebat pe Mihai de ce i-am înjurat pe trecerea de pietoni.

Strada era deja pustie, tinerii din Audi aveau hainele la fel de ude ca şi ale noastre, Mihai devenise agitat şi îmi tot spunea să plec înainte, că stă el de vorbă cu băieţii, eu nu vroiam sub nici o formă. Eram sigură că abia aşteptau să îl transforme în sac de box pe soţul meu, care se temea doar pentru siguranţa mea în acele clipe.

Era o situaţie neplăcută pentru nişte oameni paşnici, care evită certurile. Dar nu am găsit altă soluţie decât să mă bag în faţa lor, încercând să le atrag mânia asupra mea, sigură fiind că la o femeie le-ar fi mai greu să ridice mâna. Mihai mă tot trăgea de mână şi se băga în faţa mea, certându-se cu ei, cu pumnii strânşi, eu nu vroiam să plec… Le-am explicat ce am simţit când am văzut, printre picăturile de ploaie, monstrul alb venind cu viteză spre noi, le-am spus că şi ei ar fi procedat la fel dacă ar fi fost în locul meu şi s-au potolit.

Deşi au trecut trei ani de atunci, atât soţul meu, cât şi copilul, de câte ori ne amintim, mă ceartă pentru comportamentul pe care l-am avut, pentru faptul că m-am băgat cand monstri negri se pregateau de atac pe strada, riscând să ajung bătută acasă. Eu încă mai cred că am procedat bine, evitând un scandal, poate şi bătaia pentru care băieţii aceia veniseră pregătiţi.

Voi ce părere aveţi, am procedat bine sau trebuia să fug şi să îmi las soţul să rezolve problema? Sfaturi pentru alte persoane ce se vor afla vreodata intr-o asemenea situatie?