Momente sinistre pe podul de peste Teleajen
Am trăit momente sinistre pe podul de peste Teleajen, cu foarte puțin timp înainte ca furtuna să îl măture și să îl arunce la mal, destrămat, cu mulți ani în urmă. Sper că voi reuși, în rândurile care urmează, să redau măcar o parte din dramatismul situației prin care am trecut.
Nici nu bănuiam că voi trăi momente sinistre pe podul de peste Teleajen
Fac primii paşi încrezătoare şi grăbită, mânată de la spate de furtuna care se apropie. Ionuţ mi se zbate în braţe, dornic să meargă pe jos. Vrea să calce cu săndăluţele noi pe scândurile putrede ale podului de peste Teleajen. Nu avem timp de joacă şi nici nu mi se pare locul potrivit. Pe măsură ce înaintez, podul este tot mai instabil, scândurile tot mai rare, iar vântul ne leagănă dintr-o parte în alta ca pe nişte frunze.
În faţa mea merge tatăl lui Ionuţ, cu plasele pline de struguri. Plasele se smucesc de parcă fructele ar fi prins viaţă. Bărbatul pare sigur pe el. Calcă pe scânduri cu toată talpa, fără să îi pese că înclină podul. Îi strig să meargă mai uşor, însă nu mă aude. Zgomotul făcut de ape și de vânt este infernal. Pe anumite porţiuni lipsesc nu doar scândurile, ci şi cablurile de susţinere.
Podul este vechi şi a fost încercat în multe rânduri de ploi şi vijelii. Un tronson de pod se înclină spre stânga, unul spre dreapta. Râul umflat de ploaie vuieşte. Vântul mă împinge înainte, duşmănos. Cerul s-a înnegrit. Spaima creşte, şi creşte, şi creşte… Să fie asta realitatea mea? Sau e doar un coșmar din care mă voi trezi curând?
Pericolul crește pe podul de peste Teleajen, sporind în intensitate momentele sinistre
Copilul pare atât de greu! Podul este interminabil! Apa se află departe sub noi, la peste 8 metri. E înspumată, furioasă, și face valuri ca marea. Prin vuietul furtunii se aude ţipătul meu, acoperind pentru o clipă infernul de sub noi. Tatăl lui Ionuţ cade ca în filmele proaste, după ce o scândură i se rupe sub piciorul stâng. Se ridică repede. Podul se înclină periculos. Îmi spune că nu a păţit nimic. Încearcă să mă liniştească. Nu reușește.
În vocea lui simt toate spaimele care îmi macină și mie inima. Nu mai am curaj să înaintez. Nici nu am curaj să mă întorc înapoi. Țip isteric. Suntem la jumătatea podului. Estimez că are cam 30 de metri lungime, însă îmi par a fi 3000 de kilometri. Îmi dau jos din picioare sandalele cu toc înalt şi potolesc copilul care plânge hohotit, speriat de ţipătul meu.
Începe să plouă torenţial. Picioarele îmi alunecă des pe scândurile vechi. Iau plasele cu struguri şi îi dau lui copilul. Înjur des în gând, cu inima bătând să îmi rupă pieptul. Îmi reproşez că nu am chemat o maşină să ne ia de la vărul meu. Înjur urlând și mă cert că nu am rămas la el până a doua zi.
Mă simt aşa cum probabil se simt acrobaţii care merg pe sârmă fără să aibă sub ei plase de siguranţă. Stânga, dreapta, stânga, dreapta, ca într-un joc sinistru în care eroii sunt torturaţi înainte de a fi aruncaţi în volbura apelor furioase. Încă doi paşi, apoi călcăm pe pământ ferm. Scăpăm teferi! Tremurăm din cap și până în picioare. Suntem albi ca varul. Ploaia îmi spală lacrimile.
În acel moment îmi promit că nu voi mai pune piciorul pe acest pod niciodată!
Povești scrise mai bine găsești AICI (libris.ro)
Podul de la refractare a fost luat de vijelie. Nimeni nu va mai trăi momente de groază încercând să îl traverseze
Nici nu mi s-a mai ivit vreodată ocazia. A doua zi, la prima oră a dimineţii, m-a sunat vărul meu să îmi spună că podul de peste Teleajen a fost luat de vijelie, că zace destrămat în apă, la aproape un kilometru de locul unde îl ştiam.
PS1: Este vorba despre podul care lega Refractare Bucov de Ploieștiori (cred).
PS2: Nu am poze cu respectivul pod, din păcate.
Dacă ai timp, poate vrei să citești și:
Pe ape și mai tulburi, carte de Tim Powers
Ronda, orașul construit pe stânci
Pe Dâmbu în jos, pe un mal frumos
O lacrimă pentru Sânziana cea frumoasă, dar fără de noroc
Un Atlas modern – poveste imaginară
Mi-a placut cum ai construit textul si tensiunea. Am avut senzatia ca eram si eu acolo, pe pod, calcand peste scandurile lu vechi si rare. Foarte frumos. Iar despre povestire as spune ca ati fost la o intalnire cu destinul.
Chiar am avut emoţii, citind textul. Bine că aţi reuşit să ajungeţi pe partea cealaltă înainte să dispară podul.
Înseamnă că Ionuţ se poate lăuda ca fiind aventurier de mic. :D
Ati avut noroc. Vezi, nici nu o sa mai calci vreodata pe acel pod :))
Mie îmi plac acum amintirile astea cu un pic de dramatism în ele; asta şi pentru că sunt atât de previzibilă, şi atentă. Când le scot de la naftalină,nu pot să nu mă înfior,încă.Aşa şi aici. M-ai ţinut cu sufletul la gură până la capăt. Am şi eu o amintire de genul ăsta,estompată de timp.Aveam creo 7 ani.
Am prins si eu o patanie asemanatoare pe o punte in Ramnicul Sarat.
Eram cu fratele meu mai mic si emotiile au fost mari.
Important este ca ai reusit sa treci ! Doar asta conteaza !
Totul e bine cand se sfarseste cu bine …
Groaznic. Pare o secvență dintr-un film. De-aia la care îmi ridic genunchii la piept și țin pumnii strânși, să scape eroii cu bine…
Ai reușit să-mi transmiți emoție și tensiune, acum vreau ceva relaxant! :)
Am mers o singură dată pe un astfel de pod, dar era o zi senină şi fără vânt.
Desigur, mi-am spus că n-o să mai trec niciodată puntea aia. Şi n-am mai trecut-o.
Oricum, cel care a avut ideea de a construi aşa ceva peste un curs de apă
n-a fost tocmai zdravăn la cap. Noi, şi mai nebuni, că ne aventurăm pe aşa ceva.
Foarte frumos povestit si plin de emotie. Am citit pe nerasuflate finalul ca sa stiu ca sunteti cu totii bine!!!
astea cică-s cumpene în viaţă…
Ăsta-i coşmar pe timp de trezie în toată regula!
Nici măcar nu cred că puneam piciorul pe el, darmite să încerc să-l traversez.
Eu am crezut ca era un vis ! Ma si pregateam deja sa-l interpretez ! Chiar ma si bucuram de atatea elemente interesante si mai ales de bun augur, adica DE BINE, strugurii, ploaia, vijelia, copilul strans la piept pt a-l feri de pericol, mai ales podul, etc. Abia catre sfasit mi-am dat seama ca a fost o poveste adevarata !
Mai fata, dar chiar stii sa creezi suspans…Imi venea sa sar la final sa vad daca s-a terminat cu bine, dar imi era teama sa parasesc randul de sub ochi ca sa nu cadeti…
Nici macar podul de piatra nu a rezistat… a venit apa si l-a luat! Dar, speranta triumfa… vom face altul mult mai frumos, trainic desigur!
Asa sunt podurile, in viata, niste incercari!
Ca într-un joc cu poduri şi ape, Vienela! Ca într-un joc în care podurile se mai şi rup. Fiindcă uneori trebuiesc despărţite maluri. Nu mă întreba de ce…”vom face altul, pe râu în jos, altul mai trainic, şi mai frumos”? Cântecelul copilăriei multora dintre noi mi-a revenit în cap imediat ce am terminat de citit povestea…apele vin, ca să ne vorbească; podurile se rup, şi din fericire, nu sub noi, fiindcă se vor mai trainice…sau, cine ştie de ce. Povesteşti atât de plăcut….ca într-un joc, chiar dacă sinistru. Sinistrul nu e chiar atât de negru precum pare.
Pe vreme buna am mers si eu pe asa ceva. Nu stiu pe vreme rea de as fi mai avut curaj…chiar nu stiu.