Povestea Adelina despre fetiţele de liceu care au adus-o la disperare într-o vară, pe când avea băiatul în marsupiu (adică era însărcinată). Fete sensibile,  care la orice notă proastă sau refuz al părinţilor de a le cumpăra ce îşi doreau, hop înghiţeau pastile să se omoare, ajungând pe targă la spital. Dar Adelina uită că a avut şi ea vârsta aceea ingrată, când totul în jur capătă o amploare deosebită, când din orice tânţar fetele fac armăsar.

Îmi amintesc cât am fost de distrusă în ziua când tatăl meu, supărat că nu terminasem treaba prin casă până la întoarcerea lor de la serviciu, m-a pedepsit interzicându-mi să ies la joacă. Aveam 12 ani. Stăteam la geam şi priveam copiii care alergau veseli pe trotuarul din faţa blocului, încinşi de soarele după-amiezii şi de joaca fără griji.

Lacrimile mi se înnodau în barbă, îmi simţeam ochii umflaţi de atâta plâns, iar râsetele copiilor îmi aduceau o suferinţă imensă. Aş fi vrut să mor, să înţeleagă şi tata câtă suferinţă mi-a adus. Eram încuiată în dormitor, aşa că soluţia mi se părea că ar fi să mă arunc de la etajul 3. Mă vedeam printre lacrimi cum aş fi arătat moartă, vedeam remuşcările tatălui meu, îi vedeam frământările şi plânsul, iar asta îmi aducea bucurie, îmi pansa rana.

Am mai avut un asemenea episod pe la 15 ani, când tot tatăl meu, sever şi ambiţios, mi-a prins carnetul de note, unde eu notasem absolut toate notele, chiar şi cele proaste. Am luat o bătaie care m-a adus în situaţia de a nu putea sta pe scaun. Eram revoltată. Nu înţelegeam de ce eu sunt pedepsită pentru nota 7, în timp ce sora mea era pupată pentru aceeaşi notă. A fost a doua oară când am vrut să mă omor. Nu ştiam cum, nu aveam un plan, dar simţeam că vreau să îl pedepsesc, să îl fac să sufere.

Mă veţi întreba ce m-a oprit. Ei bine, dragostea m-a oprit. Dragostea faţă de surioara mea, pe care ştiam că o voi distruge, că îi voi răpi copilăria, că va fi marcată pe veci din cauza gestului meu. Îmi vedeam în gând familia plângând şi suferind, o vedeam pe mama mea smulgându-si părul din cap, o vedeam pe sora mea leşinată, îmi era milă chiar şi de suferinţa tatălui meu, iar asta m-a oprit. Mi-am dat seama că moartea nu este o soluţie.

Fetelor, sinuciderea nu este o soluţie!

Soluţia este să luptăm cu viaţa, cu greutăţile şi să le învingem! Să ne dovedim nouă şi altora că suntem puternice, indiferent cu ce probleme ne confruntăm!