Mireasa vântului

M-am săturat! Nu te mai vreau! Mă doare prea tare. Aş vrea să mă pot dezintegra! Sau poate să mă rup în fâşiuţe, să pot împrăştia lacrimi pe întreg pământul. Aş vrea să nu-ţi mai simt în veci mâinile pofticioase plimbându-se pe trupul meu, să nu mai simt cum mă prinzi în strânsoarea de gheaţă şi foc, să nu te mai văd lipindu-ţi obrazul de sânii mei. Suferinţa pe care mi-ai provocat-o e fără de margini. Nu îţi voi mai spune niciodată mirele meu, iubitul meu, nepreţuitul meu. În tăcerea nopţii mi-ai şoptit că asta îţi e menirea, să colinzi lumea în lung şi în lat, să iei de la unii şi să dai altora. Te-am crezut, trădătorule!

Te-am lăsat să pleci (oare cum te-aş fi putut reţine?), sigură pe dragostea ce mi-o purtai. Amăgitorule, hoţ mărunt de suflete! Am fost mireasa ta, vânt păgân de primăvară. M-am tăvălit cu tine prin florile de păpădii, naivă ce am fost! Ţi-am suportat dogoarea când, peste vară, te-ai transformat în val fierbinte. Îmbrăţişarea ta ardea. Nu mi-a păsat! Te-am sărutat cu aceeaşi dragoste infinită chiar şi când ai devenit rece, crai tomnatic! Nu ţi-ai imaginat că voi afla vreodată, nu-i aşa? Nu ai crezut că te voi surprinde iubind cu aceeaşi falsă pasiune toate femeile care îţi ies în cale, nu-i aşa? Vânt păgân, trădător de suflete naive! Am fost mireasa ta şi nu mai vreau să fiu!

Vânt păgân de primăvară, strig din vârful sufletului meu către cerul înstelat, în timp ce lacrimile îmi udă obrajii arși de suferință. M-am săturat de jocul tău perfid, de promisiunile tale efemere, de mâinile tale viguroase ce m-au atins cu o tandrețe trădătoare.

Aș vrea să-mi pun aripi imaginare, să mă înalț în văzduh și să te las să te pierzi în neantul dorințelor tale nesățioase. Nu mai vreau să simt răcoarea ta înțepătoare, ca un bici de gheață, nici focul arzător ce-și găsește adăpost în inima mea sfâșiată. M-ai prins în capcana ta de gheață și foc, dar acum îmi eliberez sufletul din lanțurile false ale iluziilor.

Nu vei mai spune niciodată cuvintele dulci ce-mi răsunau în inimă ca o melodie plină de farmec. Mirele meu, iubitul meu, neprețuitul meu, toate aceste titluri s-au risipit în neant, așa cum tu te risipești printre inimi nevinovate. În tăcerea nopții, vei simți suspinele răsunând ca un ecou al amintirilor pierdute.

Mi-ai șoptit că asta îți e menirea, să colinzi lumea în lung și în lat, să iei de la unii și să dai altora. Dar acum îți spun, vânt păgân, că nu voi mai fi părtașa acestui dans malefic. Nu vei mai găsi alinare în brațele mele, nu vei mai simți dulceața trupului meu ca pe o promisiune a eternității.

Te-am lăsat să pleci, pentru că niciun lanț nu te-ar fi putut ține captiv. Dar acum mă desprind de tine, suferindă și înțeleaptă. Ai fost hoțul mărunt al sufletului meu, dar eu aleg să-mi regăsesc forța interioară și să mă reîntorc la esența mea nealterată.

Nu voi mai fi mireasa ta, vânt păgân de primăvară. Călătorind prin florile de păpădii, am descoperit că naivitatea mea a fost o binecuvântare. În ochii mei curg acum ploi de înțelepciune, iar trădarea ta se risipește ca petalele uscate ale unei flori efemere.

Nu vei mai fi amăgitorul meu, ci doar o amintire dulce-amară. M-ai ars în focul tău, dar acum renasc mai puternică decât oricând. Adio, vânt păgân de primăvară, călător fără scrupule!

Oh, vânt păgân de primăvară, vezi cum se rostogolește suferința mea în ecouri pierdute, purtată de aripile tale delicate? M-ai luat sub aripa ta, mireasa naivă a unui joc de culori și arome efemere. Mi-ai țesut părul cu raze de soare și m-ai învăluit în petale de vis. Însă acum simt că aceste fire de păr îți alunecă printre degete, iar petalele se risipesc în dansul tău tot mai îndepărtat.

M-am săturat de iluzii, de promisiuni neîmplinite și de dorințe năruite. Nu te mai vreau, vânt al trădărilor sub cerul senin! Durerea mea se pierde în susurul frunzelor mișcătoare. Aș vrea să mă pot dezintegra, să devin un fulg călător în vâltoarea ta neostoită, departe și totuși atât de aproape de amăgirile tale dulci.

Visele noastre, ca păpădiile plăpânde, au fost călcate în picioare de talpa rece a iernii tale insensibile. Nu te mai vreau în jocul meu de sentimente, înțepându-mă cu strălucirea falsă a promisiunilor. Să nu-mi mai simt trupul dansând sub mâinile tale prefăcute, să nu mai aud șoaptele tale de iubire duse până la capătul pământului.

M-ai păcălit, vânt al primăverii, dar acum mă ridic, femeie înfiorată de trădări. Nu vei mai fi mirele meu, călător neastâmpărat! În tăcerea nopții, îți strig adio, iar lacrimile mele devin semințe de înțelepciune în pământul renașterii mele. Poate că voi renunța la titulatura de mireasă a ta, dar voi fi regina propriului meu destin, împărăteasă a inimii mele rănite.

Şi l-a iubit atât de mult,

încât l-a transformat în cult.

Şi l-a iubit atât de tare,

încât l-a transformat în soare.

Şi l-a iubit până la cer,

şi el s-a transformat în ger.

(versuri de Aida Neraida)

În adâncul serii, răsună glasul vântului păgân de primăvară, un șoaptă gingașă care răspunde femeii rănite de dragoste:

“Oh, mireasă iubită, suflet ars de pasiune,

În flăcările mele ai simțit fiecare frământare.

Nu plânge, dulce iubito, căci eu sunt doar o poveste,

Prins între cer și pământ, în dansul etern al jocului.

 

În câmpia florilor de păpădii, am dănțuit împreună,

În amintiri dulci, ca un vis sub lună.

Dar destinul meu e să hoinăresc pe pământ,

Să iau și să dăruiesc, într-un joc constant.

 

Nu vreau să-ți aduc amintiri amare,

Ci să-ți deschid inima către adevărul sincer.

Fiecare atingere, o melodie de primăvară,

Fiecare răceală, o învăluire în mister.

 

Nu am fost niciodată doar al tău,

Ci al tuturor femeilor, în dansul meu pribeag.

În fiecare șoaptă, în fiecare atingere,

Știi că am fost mereu, un călător permanent.

 

Nu mă blestemă, iubito, pentru drumul meu nesfârșit,

Ci lasă-mă să-ți aduc aminte de bucurii trecute.

Când primăvara revine și florile înfloresc,

Vezi-mă ca pe un prieten, nu ca pe un trădător pierdut.

 

Prin câmpuri și dealuri, trupul meu îl va mângâia pe-al tău,

Așa cum a făcut-o mereu, în fiecare primăvară.

Lasă lacrimile să cadă, curățând durerea,

Căci amintirile calde vor purta povestea noastră în eternitate.”

 

Apoi, vântul își continuă călătoria, lăsând în urmă ecoul șoaptelor sale printre frunzele de primăvară.

Imi plac atat de mult versurile scrise de Aida Neraida, incat planuiesc sa le printez si sa le asez la loc de cinste pe un perete al casei.

 

 

Articol inspirat de poza gasită la Cartim. Ce gânduri a stârnit ea colegilor mei, puteţi afla cu un simplu clic…