Un parau la Cheia si cateva expresii frumoase… Unde au dispărut toţi cei care mă iubeau, care urcau până aici doar pentru a mă vedea şi a se răcori alături de mine, care mă protejau  de mizeriile unor oameni răi şi nepăsători? Ştiu, sunt mică şi foarte rece, stau ascunsă în locuri întunecoase, ferite de razele arzatoare ale soarelui, mă strecor pe unde alţii nu reuşesc, pot mişca pietrele din loc dacă mă enervez. Dar astea nu sunt motive serioase să nu treceţi pe la mine, să vă răcoriţi în undele mele.

Încerc să vă strig, dar nu iese decât un murmur firav, la care răspund doar frunzele, cu foşnetul produs de vântul jucăuş. Mă simt atât de singură uneori, coborând printre stânci, prin pădurea străveche… Dacă nu ar fi gâzele care zboară graţioase pe deasupra mea şi ursoaica pe care o ştiu de când era pui, rar aş vedea fiinţa vie.

 

M-am supărat odată rău pe cei care aruncau gunoaie peste mine şi m-am umflat, rupând totul în jurul meu, nivelând pământul şi cărând la vale pietrele. S-a format atunci un loc neted pe malul meu şi am sperat că va atrage turişti care să înnopteze alături de mine, în corturile lor ciudate de pânză impermeabilă, dar dezamăgirea a fost cruntă.

Acum o săptămână i-am văzut şi am ascultat discuţiile lor, mi-am dat seama că nu au de gând să rămână mult lângă mine, că este frig şi umezeală aici, iar oamenii sunt vieţuitoare sensibile. Mi-au făcut fotografii, m-au mângâiat, s-au mirat de frumuseţea mea, de lumina trandafirie care se strecura printre crengile copacilor, de măreţia locurilor prin care mă deplasez nestingherită şi au plecat tremurând spre pajiştea de sus, unde soarele stă cât e ziua de lungă. Oare îi voi revedea vreodată?

Aş vrea să îi încurajez, să le spun că şi pe la mine trece soarele şi mă încălzeşte, aş vrea să le spun că ursoaica nu le va face nimic dacă nu o provoacă, aş vrea să îmi înţeleagă vorbele, strigătul disperat, dar oamenii sunt mereu grăbiţi, sunt tot mai atraşi de nu ştiu ce aparate pe care le au în casele lor, aparate care le arată lumea întreagă într-o secundă, cu tot ce are ea frumos. Ies tot mai greu din cutiile în care locuiesc şi drumul până la mine li se pare prea lung, locurile astea umbrite nu le oferă confortul cu care s-au obişnuit.

Priviţi-mă şi minunaţi-vă de blândeţea mea, căinaţi-mă pentru singurătatea în care trăiesc de veacuri şi veniţi să mă vizitaţi, să vă răcoriţi obrajii înfierbântaţi în undele mele. Dar nu uitaţi că plasticul bidoanelor de suc îmi face rău,  că dozele de tablă din care voi beţi bere îmi strică frumuseţea, iar fumul de ţigare îmi sufocă gâzele minuscule ce mişună în jurul meu.

 

 

Acestea sunt pozele pe care mi le-au făcut Vienela şi prietenii ei acum o săptămână, în apropiere de Cheia. Dacă vreţi să mă vizitaţi, să mă cunoaşteţi şi să luaţi într-un bidonel o părticică limpede din mine, vă rog să o întrebaţi pe ea despre locul în care mă ascund de oamenii răi.