Jurnalul meu zilnic e cam șchiop, merge din doi în doi sau chiar mai rău câteodată, pe motiv de serviciu sau de oboseală acumulată în timpul serviciului. Pe 8 ianuarie, de exemplu, deși eram liberi și se anunța o zi senină, am preferat să stăm în casă, lenevind cu ochii în calculatoare, telefoane sau la seriale. Mihai s-a trezit aproape de prânz, când eu eram deja obosită de stat pe facebook. Am ațipit o oră, timp în care el a mai colindat pe youtube. Prin pat ne înghesuiau biscuiți, sucuri, cornulețe, pahare cu fructe din compot, pachete de țigări. Și Bruno, desigur, căci acolo unde suntem noi, trebuie să fie și el.
E atât de amuzant uneori… Poate sta ore în șir lângă pat, lungit pe pătura lui sau în fotoliu, la un metru de noi. Este destul să simtă că ne schimbăm respirația, că ne trezim din somn sau să îl vadă pe Mihai venind spre mine, cu gândul să mă ia în brațe. În clipa următoare este călare pe noi, mârâind și încercând să se strecoare la mijloc. Nimeni în afară de el nu are voie să o pupe pe mami, să fie clar!
Chiar mai haios este când merg liniștită prin casă, cu Bruno pe urmele mele, ca o umbră ce nu se poate dezlipi. Dacă Mihai, dintr-un impuls de moment, mă prinde în brațe și mă ridică în sus, câinele sare în două labe pe noi și îl prinde cu dinții de haine, cerându-i să mă depună cu picioarele pe pământ. În acele clipe trebuie să vorbesc calm, să râd, ca să se asigure că nu am pățit nimic. Nu i-ar face nimic soțului meu, însă nu vreau să îl văd stresat și îngrijorat.
S-a întâmplat totuși, de curând, ca Bruno să scoată la iveală latura cu adevărat agresivă despre care eu tot vorbeam și pentru care eram luată în râs, căci toți spun despre Bruno că e un câine blând. Ziua de Crăciun. Casa plină. Eu la bucătărie, pregătind ceva. Toți ceilalți în sufragerie, ascultând muzică, povestind, jucând câte ceva. Mihai și cumnatul meu, cu câte o mănușă de box în mână, se prefăceau că se bat. Soțul a ridicat pumnul spre barba cumnatului.
Acesta, ca să nu se lase mai prejos, a întins pumnul spre ficatul lui Mihai. În acea clipă, din senin, fără vreun avertisment, Bruno a sărit la atac. Dacă nu avea mâna protejată de mănușă, cumnatul meu (un om pe care Bruno îl cunoaște din clipa când a devenit câinele meu, un om care îl hrănește și îl plimbă) ajungea sigur la spital în zi de sărbătoare. Tot restul serii a trebuit să fiu atentă la câine, căci nu l-a scăpat nici o secundă din ochi pe “dușmanul lui tati”.
Acela a fost momentul în care Mihai mi-a spus: acum înțeleg de ce nu îți este teamă să ieși din casă noaptea, să te plimbi pe străzi întunecate sau să dormi cu ușa descuiată. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar păți cel care ar îndrăzni să ridice mâna la tine în prezența lui Bruno.
Mare figura Bruno!