Pe la ferestre șuieră vântul de-a dreptul turbat al Scoției, alungându-mi fricile și stârnindu-mi curiozități pe care le credeam pierdute pe vecie. Rătăcesc pe străduțe. Ochii îmi alunecă pe zidurile cenușii, se strecoară printre perdelele în spatele cărora lumina dezvăluie adevăruri de tot felul, se opresc bulbucați când observă că scena dintr-o sufragerie oarecare seamănă cu ceea ce cunoscusem cândva. O masă rotundă așezată în mijloc. Florile din vază. Abur ridicându-se din ceștile de cafea. Oameni învăluiți în fum de țigară. Discuții. Chipuri ce-mi sunt cunoscute parcă. Îi credeam morți pe toți. Sau poate doar călătorind spre alte zări. Iată-i aici, ascunși la căldura unui șemineu în care trosnesc bușteni. Prietenii terminate brusc, fără întrebări sau explicații. Prietenii?
Mănânc ultimul colț din checul rămas de la revelion. Beau lapte cald și ascult Silly Wizard – “Wha’ll be King but Cherlie?”. Au trecut trei săptămâni de când m-am tuns. Dacă vezi că am momente de nebunie, de ce nu mă împiedici să fac tâmpenii? îmi întreb soțul, obosită de galben-roșcatul părului prea scurt tăiat. Nu suport să mă mai uit spre oglindă, așa că pregătesc vopseaua și mă ascund în baie. După o jumătate de oră sunt altă femeie, una care are curaj să zâmbească privindu-și chipul. Nu-mi mai sunt străină, chiar dacă am renunțat la acaju.
Un anunț de pe Români în Glasgow (grup pe fb) îmi atrage atenția. Se cere ajutor pentru un bărbat care a ajuns în UK la chemarea unui alt român. I s-a promis că va primi cazare și loc de muncă, dar realitatea l-a izbit ca un duș cu apă rece: nu îi răspunde nimeni la telefon. Stă pe străzi cu bagajul alături, având în buzunar 20 de lire. Cineva se oferă să îi dea de lucru și cazare dacă poate ajunge în Glasgow. Omul e la vreo 200 de mile de acest oraș. Îl sunăm. L-am putea duce cu mașina până acolo, chiar dacă e deja noapte, nu știm cine este acest bărbat și avem de făcut vreo 400 de mile dus-întors. Nu ne răspunde la apeluri, nici la mesaje. Poate e mai bine, îi spun lui Mihai, gândindu-mă la propria noastră siguranță. Rămân totuși cu groaza întipărită pe chip: ce fel de om e ăla care duce pe cineva la 3000 de kilometri de casă, apoi îl abandonează străzii? Trăim într-o lume întoarsă cu fundul în sus…
Luma e de mult întoasă cu fundul în sus. Doar tu nu vezi. Problema ta.
Să-ți fie bine.
*lumea
Stii vorba ceea, lume multa, oameni putini… Dar lebada cu fundu-n sus e tare simpatica!
Intotdeauna m-am oferit sa ajut oamenii proaspăt veniți in LA și care au avut nevoie de ajutor. Cred ca noi oamenii trebuie sa nu ne purtam ca și cum am trai in jungla și suntem care pe care. Ar trebui sa dim mai buni și mai deschiși spre a ajuta fără sa așteptăm o recompensa.
Cât privește coafura, da poza altfel nu cred ca îți sta așa rău cum zici.
Iar despre romanul lăsat cu fundul in drum, este posibil sa ii fi murit telefonul și de-aia nu a răspuns. Sper sa fie ok.
Ce suflet negru trebuie sa ai sa păcălești un om așa?