2018 se apropie de final. Îmi fac, în gând, un scurt bilanț. A fost greu, dar și frumos. Am văzut o mulțime de locuri (nu mă refer doar la vacanța în Sardinia, cu toate că ea e pe primul loc), am cunoscut o mulțime de oameni, am încercat o mulțime de lucruri noi. Am muncit ca un roboțel. Din când în când am fost absentă din propria viață din cauza oboselii. Mă întreb zilnic ce aș putea face pentru a câștiga bani fără să îmi rup oasele. Mi-e dor de zilele când scriam. Mi-e dor să citesc. Nu am reușit să merg la control și ochelarii de calculator pe care îi am acum nu mă ajută când e vorba despre cărți tipărite pe hârtie. Mi-e dor să trăiesc fără să mă mai plâng de febră musculară. Mi-e dor…

Omul este o ființă uimitoare, care poate simți o bucurie imensă la vederea unui banal căcat, dacă arată bine. Asta mi-a spus Mihai aseară, când s-a întors din plimbarea cu Bruno. Câinele nu este vindecat pe deplin, încă mai face destul de moale (dar fără sânge). Avem permanent lanterne la noi, să prindem momentul când Bruno ne va aduce bucuria unui căcat “sănătos”.

Peste drum de fabrica unde lucrăm e un mic fast food. Pentru că  m-am strâmbat cu o zi înainte la chifla în care era aruncat niște ou mărunțit, Mihai mi-a cumpărat astăzi o chiflă în care băgaseră cajun și salată.
Gustos și ușor spicy. Din ce în ce mai spicy. Spicy rău. Al naibii de spicy. Terminasem de mâncat, fumasem o țigară și usturimea din gură continua să crească în intensitate. 
Încă mă întreb, la 10 ore distanță, ce mama naibii e acel CAJUN. Semăna cu tonul mărunțit în care ai amestecat boia de ardei, însă nu avea gust de pește și nici de boia. 
Am întrebat colegii (scoțieni, polonezi și un tunisian). Habar nu au. Sper că nu mi-au dat să mănânc niscaiva gândaci.

Între timp am aflat că este vorba despre un amestec de condimente (paprika, kosher salt, garlic powder, ground black pepper, ground white pepper, onion powder, dried oregano, cayenne, thyme). Noroc cu fetele care mi-au răspuns pe facebook, căci băiatul meu, când l-am întrebat dacă a auzit vreodată de Cajun, mi-a spus că pare a fi nume de indian. :D

Pe 26 decembrie am ieșit în oraș. Ne-a fost teamă ca nu cumva să găsim totul închis. În mall se adunase jumătate de Scoția. Toată lumea era la cumpărături. Am văzut mai multe plase de cadouri decât oameni. Mi-am cumpărat cercei. 5 perechi la 8 lire. Nu am mai găsit ghetuțe mărimea 39. Mi-aș fi cumpărat încă o pereche identică, pentru că sunt tare mulțumită de cele luate din mall în urmă cu vreo două săptămâni. Mihai și-a cumpărat treninguri și un tricou. Pentru copil am cumpărat o geacă de munte. E descurcăreț, stă mai mult pe afară, în pauze, decât la muncă. Nopțile sunt reci în Scoția, așa că geaca modernă și călduroasă îi va prinde bine.

L-am filmat pe Bruno în “camera de sacrificiu”, acolo unde uscăm rufele, unde ținem hamsterul și unde câinele își cară toate minunile pe care poate pune laba. Nu îi mai plac baloanele, după ce unul foarte tare umflat i s-a spart în colți.

Ne pregătim pentru revelion. Am comandat patru feluri de prăjituri de la Feihan (albă ca zăpada, chec, cornulețe, prăjitură tăvălită prin nuci). Dacă am dulciuri, am totul. Am vrea să ieșim la o plimbare lungă în trei. Bruno e tot mai cuminte. Vom încerca să îl luăm cu noi, deși nu stă chiar potolit în mașină. Doar Ionuț îl poate stăpâni cu adevărat. Dar cine să îl convingă pe băiatul meu de 25 de ani să meargă la mare cu niște babalâci și un câine țăcănit, când prietenii săi deja au umplut frigiderele cu băutură, iar grătarul așteaptă să sfârâie?