Nu am spus și nu voi spune vreodată că Scoția e țara perfectă, însă mă izbesc mereu diferențele dintre ea și România, unde zilnic aveam parte de înjurături din cauză că îndrăzneam să îmi plimb câinele maidanez prin oraș. Aici, când Bruno a ridicat piciorul să facă pipi pe gard, iar noi l-am certat, scoțianul care ieșise în curte la o țigară ne-a spus, râzând. “lăsați-l în pace. știe toată lumea că asta e marea lor plăcere.”. Unul dintre motivele pentru care nu m-aș mai întoarce în România – răutatea oamenilor, dorința lor de a se certa cu sau fără motiv, convingerea lor că își pot face dreptate urlând sau ridicând pumnul.
Ziua de 26 februarie a trecut fără ca noi să înțelegem prea multe din ea. Întorși de la dentist, eu și Mihai am lenevit/moțăit/zăcut în pat fără pic de vlagă. S-a ales praful de planul meu de a merge la marginea orașului pentru a poza brândușele care au răsărit și pe care le-am zărit din goana mașinii când ne întorceam cu Bruno de la pădure. Abia seara târziu, aproape de miezul nopții, am coborât din pat pentru a face o tavă de negrese. Tot atunci a pus Mihai la fiert niște polonezi. Foarte drăguț, m-a întrebat:
-Îi mănânci cu iaurt?
-Da, da, a venit imediat răspunsul meu de om înfometat.
-A, foarte bine. În cazul ăsta o să mănânc eu smântâna care a mai rămas. :D
Mila față de oameni, și în principal față de români – mă caută pe facebook un fost coleg de serviciu. Îmi spune că a avut ceva probleme, că nu a putut lucra și mă roagă să îl împrumut cu 20 de lire până luni. Îmi imaginez că nu e ușor să stai printre străini și să nu ai ce mânca. Îi transfer 20 de lire. Trece ziua de luni, vine luni din săptămâna următoare, apoi încă o luni. Omul nu dă nici un semn de viață. Facebook îl trădează: mi-l arată într-o poză proaspată, la bar, cu paharul de bere în mână. Trec și acest episod la capitolul “facerea de bine, f…e de mamă”.
