Se tot mira soțul de mine că mănânc puțin, de parcă aș fi o biată vrăbiuță pe jumătate leșinată. Încerca să mă tenteze cu tot felul de burgeri, de dulciuri, de minuni găsite prin magazinele Scoției. Degeaba. Continuam să ciugulesc cât să nu mor de foame. Până în ziua când am găsit magazinul polonez din Bathgate plin de minuni aduse din România: șuncă, parizer afumat, pere cu aromă de fruct abia cules din pom, roșii (semănând perfect cu cele) de grădină, brânză telemea, amandine. Mihai, de-a dreptul șocat, mi-a spus: Tu rabzi de foame aici din cauză că nu îți place mâncarea! Uite, când ai alimentele tale preferate, mănânci de parcă vine sfârșitul lumii.
Ne facem tot felul de planuri pentru următoarea vacanță, care nu va fi nici în Grecia, nici în Spania, nici în Turcia, cum ne imaginam astă-vară, ci în Tunisia. De ce această țară? Pentru că… Ali. Ali este coleg cu noi, e tunisian, e un tip foarte mișto și ne-a convins că țara lui merită vizitată, dacă vrem să descoperim o cultură diferită de a Europei. M-a vrăjit cu felul în care vorbește limba arabă, de parcă ar cânta o melodie de dragoste. Aștept cu nerăbdare să încep munca pentru a-i cere sfatul, căci internetul nu reușește să mă lămurească. Aș vrea să găsesc un oraș/sat/zonă în Tunisia unde să existe în același timp un colț din deșertul Sahara și marea, ca să nu fim nevoiți să străbatem toată țara pentru a ne bucura de două feluri de nisip. :p
După amiază a ieșit Mihai cu Bruno la părculeț pentru o scurtă plimbare. La nici cinci minute după ce au plecat din casă, mi-a dat telefon. Vocea lui mi-a înghețat sângele în vene. Am înțeles doar că trebuie să caut urgent un veterinar, că Bruno e plin de sânge. Aveam mâinile mânjite de cocă. Frământam cozonaci pentru Crăciun. Așa am ieșit din casă. Am alergat o vreme, apoi m-am așezat pe vine pe trotuar, căci mi se tăiase respirația și nu mă mai ajutau picioarele. Ne-am întâlnit la jumătatea drumului. Mă uitam la câine și nu vedeam nici o rană. Cine l-a mușcat? De unde?
Mihai m-a privit ca pe un nebun. Ți-am spus că face caca cu sânge, nu că l-a mușcat vreun câine. Haide să îți arăt. Ne-am întors în parc. Era o pată de sânge pe jos, dar nu de speriat. Groaza ne-a intrat în oase când a continuat să facă și iar să facă. Am strigat la Mihai să aducă mașina. Până la veterinar am făcut câteva minute, însă erau obloanele trase. Ne-am întors acasă. Am răscolit internetul în lung și în lat până am găsit, la câteva sate distanță, un cabinet veterinar deschis pentru urgențe.
Nici unul dintre noi nu mai gândea limpede. Știam, totuși, un lucru: indiferent cât ne-ar fi costat, trebuia să punem câinele pe picioare, chiar de ar fi trebuit să facem un împrumut la bancă pentru asta. Nu a fost cazul. S-a dovedit a fi o entero-colită. Îl vom supraveghea în noaptea aceasta. Deocamdată e bine, vesel, jucăuș, cu poftă de viață. A băut apă pe săturate, a mâncat piept de pui fiert, a luat o pastilă și acum morfolește jucăria pe care i-am cumpărat-o de la cabinetul veterinar. Să ne țineți pumnii!
-Nu îi pot mulțumi îndeajuns băiatului meu, care a mers cu noi, a avut grijă de Bruno și a vorbit cu doctorița, căci noi nu mai eram capabili să explicăm ce s-a întâmplat nici măcar în limba română.
-Nu am avut ghinion pe 22 decembrie, așa cum s-a întâmplat în anii trecuți, ci pe 23. Poate anul viitor scăpăm, că nu vreau să mai trec prin așa emoții.
-Și acest mini-jurnal zilnic are peste 600 de cuvinte. Cum reușesc, oare? Și încă nu am povestit ce s-a întâmplat cu aluatul pentru cozonaci. :D
1 thought on “Mini-jurnal zilnic (22 decembrie 2018)”