Mă speriam de câte ori se întâmpla să dau nas în nas cu mine. Din oglindă mă privea o străină, o ciudată galbenă ca moartea. Ieri am decis să fac o schimbare. Nu sunt mai frumoasă, dar măcar arăt a om viu de când mi-am revopsit părul în acaju.
Am descoperit cea mai bună tartă. În interiorul blatului subțire și crocant are un strat subțire de cremă fină. Peste cremă, tarta este împărțită în două părți egale: una cu frișcă, alta cu felii de portocală și piersică din compot. Un deliciu! Cam scump, însă de neratat (2 lire cutiuța cu două mici tarte).
În noaptea care a trecut s-a văzut aurora în multe zone ale Scoției. Temperaturile au fost foarte scăzute. La Bathgate, orășelul în care locuiesc eu, cerul acoperit de nori nu ne-ar fi dat nici o șansă de a vedea aurora, chiar dacă această minune ar fi binevoit să se întindă până în interiorul Scoției. Și oricum am dormit ca o valiză în gară, căci am avut o zi plină, cu emoții care m-au amețit. Despre ele voi povesti cu altă ocazie. Vă rog doar să îmi țineți pumnii. Visez de mult la asta. Nu avem deocamdată prea multe șanse, dar atâta timp cât există un grăunte de speranță, mă agăț cu tot sufletul de el.
Am fost numită trădătoare de către ființa căreia îi dăruiesc o mare parte din dragostea pe care o port în inimă. Câinele meu nu poate înțelege de ce a rămas acasă, învelit în pături, iar noi am plecat să întâlnim doi labradori ciocolatii blânzi, frumoși, pupăcioși. De unde să știe el că acești căței se simțeau ca acasă în biroul unde am avut treabă? Aveau acolo culcușuri, jucării, castronele, tot ce îi trebuie unui câine. Probabil ăsta e jobul lor, să întâmpine clienții într-un mod cât mai plăcut. Mă intreb ce se întâmplă când apar persoane cărora nu le plac câinii. Pariez că tariful este mai mare pentru asemenea clienți.
Poză făcută în urmă cu trei ani:
Poză făcută zilele trecute:
Jurnalul meu zilnic tinde să devină săptămânal. A venit iarna adevărată în Scoția și asta mă doboară, pur și simplu. Cele minus 5 grade se simt aici de parcă ar fi minus 30 în România. Străzile sunt acoperite de polei. Vântul mușcă din obraz. Iarba sticloasă crapă sub tălpi. Geamurile mașinilor îngheață la câteva minute după ce motoarele au fost oprite. Soarele rânjește cu cei mai strălucitori dinți din câți am văzut vreodată.
Vienela hibernează. Nici măcar Bruno nu s-a bucurat de puțina zăpadă căzută. A stropit-o de câteva ori, îngălbenind albul imaculat, apoi a cerut să fie băgat în casă. Bruno – care în România aducea zâmbete pe chipurile tuturor când mușca din zăpadă, o răscolea, se tăvălea prin ea, o îmbrățișa cu toată ființa lui.